FILE DE ISTORIE – REGINA MARIA cu inimă de aur şi o rezistenţă de fier

După înfrângerea din 1916, pentru Regina Maria, încheierea unei păci separate cu Puterile Centrale reprezenta, în primul rând, înfrângerea luptei ei, dusă întotdeauna cu neclintită credinţă, pentru îndeplinirea idealului poporului său. „Dacă se semnează pacea aceasta, pentru mine se sfârşeşte totul, viaţa şi datoria mea ca factor liber în ţara aceasta se sfârşesc. Nu voi mai putea niciodată să-mi ţin capul drept ca pe vremuri, prietenii mei se vor îndepărta, voi rămâne cu totul părăsită, pentru mine enormitatea dezastrului este peste măsură de mare”. Pentru clarificarea lucrurilor cu privire la semnarea unei păci separate, Regele Ferdinand convoacă pe 18 februarie un Consiliu de Coroană în care prezintă faptul că, deşi cunoaşte însemnătatea deciziei sale, se pronunţă pentru semnarea unui tratat de Pace cu Puterile Centrale. A doua zi, a avut loc un alt Consiliu, în care „s-au petrecut scene dramatice. Principele Carol declară în nume său şi al mamei sale, Regina Maria, că asemenea propuneri de pace nu pot fi acceptate şi că războiul trebuie continuat până la capăt”, invocând că „în numele morţilor, în numele răniţilor, în numele Majestăţii Sale Regina, să nu semneze ruşinosul tratat şi să lupte până la moarte”. În cadrul unei audienţe pe care generalul Averescu a avut-o la Regina Maria, acesta „căuta să-i explice că în desfăşurarea evenimentelor mari este câteodată nevoie de a primi situaţiile aşa cum sunt, oricât de grele ar fi ele. Regina Maria îi răspunde însă că în vinele ei nu curge sânge de sclavă. ”Am tăcut, m-am înclinat şi am ieșit, zice Averescu cu amărăciune”. Se pare că „în zadar încearcase Regina să-şi facă ascultat cuvântul prin glasul Principelui Moştenitor”, căci „la 24 aprilie/7 mai 1918, guvernul Marghiloman a semnat  în sala de la Palatul Cotroceni, unde se ţinuse Consiliul de Coroană din august 1916 care hotărâse intrarea României în război  Tratatul de Pace cu Puterile Centrale”. Regina Maria ne dezvăluie durerea ce a simţit-o când a aflat de încheierea păcii separate de la Bucureşti: „În ceasul celei mai mari umilinţe am crezut că nu mai era nici un loc pentru mine în ţara aceasta pe care o iubeam; că n-aş fi putut îndur lovitura groaznică a soartei, că n-aş fi putut suporta pacea. Însă m-am gândit că aş fi o nevrednică şi o dezertoare dacă aş părăsi poporul meu tocmai în zilele când are nevoie mai multă de ajutorul meu. Atunci mi-am dat seama că durerea personală în asemenea vremuri nu înseamnă nimic”.
Deşi situaţia părea fără ieşire, o soluţie s-a găsit totuşi. Având în vedere că „într-o monarhie parlamentară un acord diplomatic are valoare juridică numai în momentul în care este sancţionat de Rege, (…) Regele Ferdinand nu va semna niciodată tratatul păcii separate cu Puterile Centrale. Toate pretextele sunt bune: Regele este bolnav, Regele este obosit, Regele îşi inspectează regimentele, Regele îşi consolează soţia, Regele se joacă cu copiii săi… Pe scurt! Ferdinand va întârzia lucrurile atât de mult, încât în ziua în care România va intra din nou în război şi apoi va eliberată, tratatul de la Bucureşti nu va avea nici o semnătură regală”.
Şi când nimeni nu s-ar mai fi aşteptat „deodată soarta războiului s-a schimbat şi Aliaţii au început să biruie pe toate fronturile”. Astfel, „la 9 noiembrie 1918, Regele Ferdinand a ordonat mobilizarea armatei, iar entuziasmul poporului s-a transformat în triumf,  când a aflat că trupele aliate sub comanda generalului Berthelot sosiseră deja la Dunăre, căci „germanii ceruseră ca misiunea franceză să părăsească România o dată cu semnarea preliminariilor de pace de la Buftea”. Bucuria a fost şi mai mare când „Regele Ferdinand pe lângă ordinul de remobilizare a dat şi o proclmaţie prin care,  germanii aveau douăzeci şi patru de ore la dispoziţie să părăsească ţara”.
În urma tuturor acestor lucruri, „pe 11 noiembrie 1918 Germania cere armistiţiul, iar Austria pe 3 noiembrie. Generalul Berthelot telegrafiază la Paris: ”România a intrat din nou în război cu Germania înaintea semnării armistiţiului. Astfel, ea este astăzi pe deplin un membru al Antantei”.
România se afla în tabăra învingătorilor şi acest lucru se datora în primul rând Reginei Maria, apoi Regelui Ferdinand şi oamenilor politici români, dar şi generalului Berthelot care „ca un credincios prieten al României, înţelesese că reintrând în război, România va putea avea o poziţie diplomatică mult mai puternică în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris”.
După doi ani de pribegie în Moldova „plecarea s-a făcut într-o atmosferă de explicabilă îndurerare, aproape toată lumea plângea, Regele, Regina dădeau prin prezenţa lor despărţirii toată solemnitatea cuvenită”
În tot acest timp al durerii, Regina Maria, cu „inimă de aur şi o rezistenţă de fier” a făcut însufleţirea însăşi a curajului, demnităţii şi iubirii faţă de ţară. „Am luptat singură, cu singurătatea celor țări, a celor care mai ales călăuzesc în loc să urmeze, dar iubitoare, cu o inimă veşnic gata să priceapă, să ierte şi să ajute”.
Nimeni nu va putea contesta vreodată ajutorul şi jerfta Reginei noastre,  în momentele cele mai grele prin care ţara a trecut. „Opera sa din Marele Război va rămâne deapururea în cartea sfântă a muceniciei pe care poporul român o va binecuvânta ca pe cel mai bun har dumnezeiesc ce i-a fost trimis în zilele de restrişte pe care le-a trăit.
Regina noastră a fost ajutorul cel mai de nădejde al idealului naţional al ţării sale, căci ea a fost cea dintâi care a stat ca o stâncă, cu sufletul neclintit în convingerea biruinţei finale. Ca un înger păzitor a menţinut moralul trupelor în cercul central al aspiraţiilor naţionale de unde toată lumea românească aştepta orientare şi îndemn. În clipele critice, a fost un mare noroc pentru noi, pentru demnitatea noastră şi a dinastiei noastre, că am avut-o. Ca născută englezoică, da expresie zilnică, în faţa tuturor, încrederii etnice a neamului său de origine: ”Pe englezi nimeni nu-i va birui. Deci,  biruinţa finală va fi a aliaţilor noştri.  Mare lucru este aceasta în clipele critice prin care am trecut”
Regina Maria a fost într-adevăr „Mama tuturor”, căci numai dragostea unei mame ar fi putut birui,  ceea ce părea de neînvins. Ea a mers mereu tot înainte pentru poporul său, demonstrând de fiecare dată că,  nimic nu este prea mult pentru izbânda finală. „Poate oare o inimă să fie atât de mare ca să îndure orice durere, poate oare o minte să fie atât de înţeleaptă ca să conducă milioane de oameni pe calea binelui, poate vitejia să fie atât de neînfricată ca să ţină piept oricărui duşman, poate un suflet să fie atât de drept ca să judece pe alţii? (…) Strigătul care a izbucnit de pe buzele mele a fost: da, o inimă poate să fie destul de mare ca să îndure orice durere. Şi inima aceasta este o inimă de femeie!”.

About Post Author

Distribuie acest articol Oficial Media
Share