Poetul Ion MINULESCU  și “Romanța celor trei sarmale”

Autorul „Romanțelor de mai târziu” a fost peste 30 de ani una dintre figurile de legendă ale cafenelelor bucureștene și al șezătorilor literare din România. Ion Minulescu, aşa cum îl clasifică Victor Eftimiu, face parte din cei zece mari poeţi  pe care i-am avut după Eminescu.

În 1908, cu o lună înainte de publicarea volumului “Romanțe pentru mai târziu”, Ion Luca Caragiale sedus de poezia: „În orașul cu trei sute de biserici”, îl întreba într-o scrisoare trimisă de la Berlin, pe profesorul  universitar Mihail Dragomirescu, directorul „Convorbirilor critice”, despre Ion Minulescu: “Rogu-te, cine o fi Ion Minulescu? <<În orașul cu 300 de biserici>>, este ceva de neprețuit. Esta nu mai e domnișoară! Esta e bărbat: Bravo lui! De mult n-am avut așa impresie. Îl salut călduros și-i mulțumesc pentru înalta plăcere  ce mi-a făcut-o cu ciudatele-i versuri.  Extraordinar! Dar despre el mai pe larg, când voi avea plăcerea să te revăz. Semnat: Le couer, Caragiale”.

Parisul și pontiful simboliștilor

Povestea vieții lui Ion Minulescu a început în 6 ianuarie 1881, la București, într-una din casele tatălui său din strada Covaci. Viitorul poet nu și-a cunoscut tatăl, căci acesta murise în noaptea dintre ani, în timpul petrecerii de Revelion. Băiatul și-a trăit copilăria în locuința de pe șoseaua ce ducea spre gara din Slatina. Din vârful nucului secular, asculta huruitul trăsurilor, lătratul câinilor, iar noaptea pocnetele pistoalelor. În școala primară, n-a primit premiu doar în clasa a III-a, însă, de atunci, trei devine obsesia copilăriei și a vieții. Boemul îngândurat începe liceul la Pitești și-l termină la un pension din București, unde studiază doi ani într-un an de studiu și  pleacă la Paris, ca să urmeze “Dreptul”.

Cu Eminescu în gând și sclipiri de vers din Macedonski, ajunge în “Orașul Luminilor”. Avea doar 19 ani. Cunoaște șansonetiștii din Montmartre și Cartierul Latin, citește opera poeților: Baudelaire, Verlaine, Rimbaud. În norii de fum de prin cafenele, trăiește voluptatea conversației devenind un înfocat “causeur” și descoperă literatura simbolistă franceză de care se îndrăgostește. Îl cunoaște pe Jean Moréas, pontiful simbolismului, care-l sfătuiește să-și scrie în franceză poeziile, deși nu stăpânea bine limba. Și se apucă de scris.

Întors în țară, deși nu-și terminase studiile, bărbatul robust, cu barbă roşie, şapcă și ochelari, plin de entuziasm, vorbind zgomotos şi gesticulând familiar, vrea să-și publice versurile. Pe-atunci,“simbolist” era sinonim cu nebun. Ușile redacțiilor îi sunt trântite în nas, iar „Ca să pot apărea și eu, publicam poezii  dulcege,  – îi spune lui Octav Minar – pe cele bune le păstram pentru mai târziu. Într-o zi, transcriu frumușel poezia mea care începea cu versul: <<Eu știu c-ai să mă înșeli chiar mâine>>… punându-i subtitlu “traducere”, după un vechi papirus descoperit la Pompei. Lui Ilarie Chendi i-am spus adevărul. Mi-a tras o palmă amicală și mi-a spus: <<Măi băiete, scrie numai așa de acum înainte, că ți le public pe toate>>”.

Cântărețul “Romanțelor” muncește ca secretar de redacție la “Viitorul”, colaborează la “Convorbiri critice”, năvălește ca un torent în cafeneaua Kȕbler. “Băiat de inimă, știa multe, exagera mult (…). Era un amestec de ștrengar, de mag asirian și de farsor”, scrie Victor Eftimiu în volumul său de „Evocări și Portrete”. Aruncă șapca, tunde părul, rade barba, îmbrăcă pălăria englezească, atrage atenția, devine figura interesantă a vremii. Își cunoaște viitoarea nevastă.

Un bal și o garoafă roșie la butonieră toată viața

“Trăiam în gând cu poezia lui Ion Minulescu, de când eram în liceu. Era pentru mine o substanță de viață.  Nu mă gândisem niciodată să-l cunosc” își amintește poeta Claudia Milian. Căsătorită cu publicistul Cridin, ea scria poezii. “Tinerimea artistică” invită lumea bucureșteană la un bal costumat la Teatrul Național. Pășește cu soțul ei  la braț în sala  roșie,  feeric luminată, unde costume din toate epocile, figuri din legende, istorie și romane își dădeau întâlnire la bal. Era costumat în cavalier medieval, neînsoțit și neînsurat, când publicistul Cridin își prezintă soția poetului Ion Minulescu. După bal, la îndemnul soțului ei, Claudia îi oferă spre citire poetului poezii din volumul “Garoafele roșii”. „S-a îndrăgostit  mai întâi de versurile mele, apoi de mine și așa s-a întâmplat <<nenorocirea>>”, își amintea peste ani în volumul său memorialistic. S-au plăcut, s-au iubit, s-au căsătorit, în 11 aprilie 1914. De atunci, poetul își punea la butonieră o garoafă roșie. „Nu ne-am umbrit niciodată”,  – declară Claudia Milian, Profirei Sadoveanu într-un interviu, în 1937 –  „Am rămas fiecare independenți și aproape izolați în ce privește creația  artistică. A existat între noi numai o corespondență de idei în alegerea lucrurilor, o afinitate, un interes și o dragoste pentru tot ce e artă. Ne-am întâlnit cu simpatie pe acest tărâm”.

„Căsnicia între un scriitor și o scriitoare  – îi mărturisește Minulescu poetului Virgil Carianopol – curge ca o apă lină, dacă ei uită, sau fac eforturi să uite în viața de toate zilele, că sunt poeți. Se înțelege, nu întotdeauna, când pornești la drum știi că se vor contura cu vremea două personalități distincte de creatori. Esențial e ca unul să nu întreprindă  nimic ce ar tulbura  procesul de lucru al celuilalt. Dar după ce poezia, piesa de teatru era terminată, o citeam împreună, căutam o primă părere. Nu ne comunicam nici măcar subiectele în timpul lucrului”.

O zi din viața lui Ion Minulescu

În apartamentul din blocul din Cotroceni, care azi e muzeu, mărginit de grădina Botanică și Palatul Cotroceni, locuiau cei doi scriitori și mari colecționari de artă ce aduc Orientul în casa lor prin obiectele pe care le cumpără. Sculpturi, portrete, obiecte de artă decorativă, icoane pe sticlă,  vase de ceramică, portrete de familie realizate de artiști celebri, obiecte de podoabă, cupe, casete cizelate, obiecte orientale, fotografii cu Brâncuși, Elvira Popescu Joseph Delteil cu dedicații emoționante, monede vechi, decorații franceze și multe amintiri. În odaia poetului, pe lângă rafturile întregi cu obiecte de artă, ceasuri de epocă și statuete baroce se află o mică bibliotecă doar cu autorii preferați, alături și parfumurile aduse de la Paris. Pe biroul unde scria, alături de multe cărți legate în pânză și creioane, se află și un portret cu soția și fiica.  Pentru că nemții făcuseră un club din casa lor în timpul războiului, iar învelitorile din piele ale cărților le-au folosit pentru tocurile de revolver, Minulescu a ales apoi pentru îmbrăcatul cărților din biblioteca sa resturile ce rămâneau de la rochiile nevestei sau fiicei. Camerele  în care poetul și soția sa scriau sunt despărțite printr-un salon lung.

Dacă în lume, poetul era un cuceritor și flirta discret, acasă pentru el însemna statornicie. Extrem de organizat, avea un cult pentru familie și pentru înfrumusețarea căminului. În fiecare zi “(…)Se trezea dimineața devreme, își lua halatul albastru cu bobițe roșii, mergea încet pe hol și privea termometrul, lua micul dejun, apoi pleca la minister. Uneori, după masa de prânz prefera un pahar cu vin îndoit cu apă minerală. Ieșea pe terasă cu gazetele. Tot acolo-i plăcea să-și bea cafeaua, pe care și-o prepara singur, dintr-o mixtură de diverse specii. Prepararea cafelei, stropită cu o lacrimă de Jamaica, era o adevărată oficiere. Savurarea cafelei, în timp ce fuma o havană, era unul din momentele lui de destindere. Seara, întotdeauna prefera cartofi prăjiți cu iaurt, la cină” își amintește unica fiică Mioara.

Noaptea scria versuri. „Când scriu, mă simt proaspăt. (…)Nu mă deosebesc de adolescentul care iubește pătimaș și suferă. Acesta cred că este secretul prelungirii vieții, să cauți să fii tânăr cât mai multă vreme” îi declara lui Octav Minar. Poezia sa erotică e cuceritoare. Cu gândul să-și publice poeziile sale, tipărește “Revista celorlalți” (1908). Reușește să-și spună crezul său literar, dar revista urmărită de ghinionul vieții sale și după trei numere dispare.

 “Duminica, programul lui se repeta cu aceeași precizie. Dimineața vizita expoziții, făcea un tur pe la Capșa, dar imediat după dejun pleca la curse. Era mica lui slăbiciune cu care se întorsese de la Paris. Apoi făcea plimbări duminicale ca să ne arate descoperiri în materie de arhitectură, discutam despre stiluri. (…)În închipuirea mea îl asemuiam cu toți eroii și făt-frumoșii din basmele, pe care mi le reaminteam, în armură strălucitoare. Bunătatea, simțul civic, cavalerismul erau trăsături pe care le-a păstrat până la finalul vieții”, își amintea peste ani fiica sa Mioara.

Romanța celor trei sarmale

Prin 1906 poetul Ion Minulescu publică în revista lui Ilarie Chendi poezia „Celei care minte”. Versurile sale circulă, sunt căutate și citite, zgomotos contestate de unii, sau parodiate de alții. Bizarul amestec din vers, l-a determinat pe Victor Eftimiu să-l parodieze și publică „Romanța celor trei sarmale” în revista „Belgia Orientului”:

În șapte sute șapteș-șapte de mustării / din București/ În șapte sute șapteș-șapte/ De mustării ai să găsești/ Sarmale verzi/Chiftele blonde/Cârnați cu must și mititei…/Dar ori de câte ori umbla-vei/ Din Dealul Spirii până-n Tei,/ N-ai să auzi din drâng/ Din cobze/ Din mandoline/Și țambale/ Decât romanța fără vorbe:/ Romanța celor trei sarmale.(…) Fumul,/Ce din grătar și clește saltă,/Picta-va glasuri violete/Deasupra papurii de baltă/Când fumul va ursi povestea/Vreunui templu ninivan/Și, aiurând,/Va scri pe boltă/Verseturi albe din Coran,/Tu să comanzi un chil/Și-o fleică/ Aduse-n talere de-argint/Și-cinstea lor,/În cinstea-amantelor ce mint,/Să dai pe gât clondirul palid,/Întreaga fleică s-o mănânci,/Să-ngâni romanțe fără vorbe/Din vremea când umblai pe brânci,/Apoi să ceri:/Condei,/Hârtie,/Nisip de Gange/Şi-ne-un chil,/Să-ţi aminteşti c-aveai o minte/În zile când erai copil/ Şi, astfel, stând/ Ca o paiaţă/Pictată-n geam de panoramă,/Să scrii trăsnitele poeme/Ce zbor din gânduri fără mamă/Şi într-un cântec,/Cel din urmă,/ Strângându-ţi versurile tale,/Să-nchizi în strofe şapte sute/ Romanţa celor trei sarmale!

“Verișoara” Elvira Popesu și “fratele” regăsit Brîncuși, la Paris

Minulescu adora plecările și vacanțele. În fiecare lună trebuia să evadeze: o vizită la Slatina să-și vadă nucul copilăriei, o șezătoare literară, dorul de mare, o vizită la Brașov, cumpăra icre negre direct de la cherhanalele din Deltă. Agreabilul spiritual ce dădea replici neașteptate a iubit enorm marea. Simțea nevoia să o vadă de mai multe ori pe an, în orice anotimp. Poemele dedicate mării sunt pline de  vapoare, muget de sirene, dor de depărtări, corăbii în furtuni, plimbări în amurg spre Cazinou, farul, vuietul mării înfricoșător și sublim. Își petrecea vara la Balcik, închiria o cameră lângă mare, ca să audă valurile și zborul albatroșilor. Iarna, îi plăceau plimbările în sănii la Șosea și vacanțele la Paris, în cartierul Latin.

Elvira Popescu locuia în Paris. Cucerise “Orașul Luminilor”, cu farmecul și talentul ei. Juca în spectacolul cu piesa “Ma cousine de Varsovie”. Iată ce-și amintește, Mioara, fiica poetului despre vacanțele la Paris: “Luam dejunul la ea, în frumoasa reședință din rue de la Faisanderie alături și de fata ei Tatiana. La masă, pe lângă autorul dramatic Louis Verneuil, căruia Elvira îi spunea Vernilă, și de părinții mei, veneau și alți oameni de litere și teatru. Animația și verva conversației la aceste mese le întrețineau în special Elvira și tata, căruia ea îi spunea „verișorul” meu. Un verișor <<à la mode de Bretagne>>, adică sora ei mai mare era căsătorită cu  nepotul unui unchi, prin alianță al tatei. Tot la Paris tata a avut bucuria revederii lui cu Constantin Brâncuși, scriitorii Joseph Delteil, Paul Valery”.

Se întâmpla în iarna 1924-1925, când țăranul de la Hobița și-a deschis sufletul în fața citadinului de la Slatina despre care soția sa, scrie în amintirile sale: „O vacanță întreagă s-au plimbat împreună, au cinat laolaltă, în fața vetrei lui țărănești, unde ardeau lemne întregi. Au mâncat carne friptă pe cărbunii vetrei și au băut pelin românesc, și au vorbit ore despre munții, apele și femeile de la munte. La plecare, când s-au despărțit, s-au îmbrățișat ca doi frați regăsiți, sculptorul a dăruit poetului o seamă de fotografii mari ce reproduceau operele sale, din toată vremea, din colțul atelierului său, masa din piatră de moară și scăunelele din butuci. Chipul lui de muntean inspirat, alături de câinele său iubit, cel mai apropiat prieten al singurătății lui de mag și vestitor”.

Capșa și vechile șezători literare

Omul masiv, cu fața rotundă, cu ochii sclipind vioi sub ochelari, trece de la “Kȕbler”  la “Capșa”. “Minulescu arbora întotdeauna un fular nou, bariolat, un pardesiu de croială exotică, o pălărie, o încălțăminte londonează și niște mănuși de contrast, și știa să le poarte, și toate îi veneau bine, ca unui băiat a cărui frumusețe francă și masivă era mai cu seamă inteligentă”, scria Tudor Arghezi, la câțiva ani de la decesul poetului, într-o tabletă din “Adevărul”, din 11 aprilie 1947.

„Nenea Minu”, cum i se spunea, într-o postură de tăinuitor, sprijinit în baston, putea fi văzut prin geamul cofetăriei, cu trabucul în colțul buzelor prin rotocoale mari de fum, rostind poezii printre obișnuiții cafenelelor: Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Perpessicius, Emil Botta, Virgil Carianopol. Portretiștii Iser, Ressu, Steriade au făcut epocă ilustrând reviste și cărți cu chipul autorului “Romanțelor” căruia-i plăcea să pozeze, nu numai în fața șevaletului ci și a hârtiei caricaturiștilor: Sell, Neagu, Ion Sava.

În 1941, în timpul dictaturii fasciste, pentru că era un democrat înfocat, este obligat să se pensioneze. N-a mai fost invitat la congrese, emisiuni la radio, dar participa la șezătorile literare ale vremii organizate prin țară, nu înainte de a i se garanta drepturile de autor, pentru că prezența lui pe afiș garanta un succes uluitor, mai ales în rândurile tinerilor. „Într-o fotografie realizată de un amator după o astfel de șezătoare la Ploiești îl văd și acum încărcat de flori, în  mijlocul a numeroși admiratori și poeți, printre care, Coca Farago, Matei Alexandrescu, Virgil Carianopol și alții. Teodor Scarlat îmi pusese coarne cu o crenguță, așa mă prinsese obiectivul fotografului lângă Minulescu”, își amintește Al. Raicu.

Autorul „Romanțelor pentru mai târziu”, trecuse vremea eleganței și extravaganței vestimentare, așa cum îl evoca Arghezi, sau cum îl cunoscuse Victor Eftimiu: „un poet cu barbă și mustață roșcată, tunsă, cu lavalieră și șapcă bizară, cu ochelari subțiri, purtând la piept o garoafă roșie, iar în buzunarul mic batistă albă brodată cu negru”. Spatele i se curbase, miopia i se accentuase, purta un costum negru, nu se despărțea de baston, pălăria cu boruri largi dată pe ceafă și jumătatea de havană din colțul gurii. Nu mai era exuberant, cu gesturi largi, cu țipete stridente, așa cum se întâmpla la cafenea. Frazele lui erau potolite, moralizatoare, pline de tact. La șezători recita cu un inegalabil farmec, iar sala tuna de aplauze cu bisuri. „Minu”, așa cum îi spuneau scriitorii apropiați, iubea tineretul și îndrăznelile adolescenților, își juca poemele pe scenă când era solicitat să le recite.

Ion Minulescu a scris poezii “pentru mai târziu”. Un “mai târziu” amânat, iar succesul uluitor îl are după 1916, când i se vând și cărțile în mai multe ediții. Versul lui frânt, nostalgic cucerește inima și sufletul tinerilor. „Celei care minte”, „Cînta un matelot” au circulat cu succes în lumea amatorilor de romanțe și muzică ușoară. Pe la începutul anilor ‘70, formația “Mondial” stârnește bisuri și ovații printre îndrăgostiții care fredonau peste tot: “Iubire bibelou de porțelan”, „Pe harta Europei”.

Franța acordă o deosebită atenție scriitorilor străini care scriu despre această țară. Îi serbează, le tipărește opera, îi premiază. Lui Minulescu i se decernează Legiunea de Onoare după Primul Război Mondial. Semnul roșu distinctiv îl poartă în suflet, și-l pune la butonieră, coboară cu el în  mormânt, după ce bombardamentul neașteptat și nemilos din 4 aprilie 1944, îi declanșează o criză cardiacă. Moare în 11 aprilie 1944, în ziua când ar fi împlinit 30 de ani de la căsătorie, pe un pat de spital.

La un an de la deces, la inițiativa lui Mihail Sadoveanu a înființat Asociația “Prietenii lui Ion Minulescu”, iar premiul pentru poezie ce-i purta numele s-a decernat  doar trei ani tinerilor poeți. În 1947 prin decret ministerial, apartamentul din Cotroceni devine Colecția „Ion Minulescu”, iar din 1991, fiica sa, Mioara Laurenţia Minulescu (artist plastic) lasă prin testament apartamentul împreună cu patrimoniul aflat în el Muzeului Naţional al Literaturii Române. Astăzi apartamentul cu cinci camere din București este casă memorială și se poate vizita.

Pe lângă  revistele pe care le-a înființat: “Insula”, „Flacăra”, „Revista celorlalți”. Ion Minulescu a scris romane, teatru, reportaje, și ars în poezia lui. “Casa cu geamurile portocalii” (1908), „De vorbă cu mine însumi” (1913), „Manechinul sentimental” (1926), „Spovedanii” (1927), „Corigent la limba română” (1928), „Strofe pentru toată lumea” (1930), „Nu sunt ce par a fi…” (1936) ș.a. sunt câteva din titlurile volumelor publicate în timpul vieții care au fost reeditate.

După ce fasciștii l-au exclus din viața publică, Ion Minulescu s-a risipit ca fumul până a plecat din lumea asta. Nu a fost ceea ce părea a fi, dar pentru ceea ce a fost merită să-i slăvim umbra de fermecător histrion al poeziei. Poetul care a animat peste 30 de ani viața cafenelelor bucureștene și-a intitulat ca un îndemn valabil și azi, bazarul literar condus cu Liviu Rebreanu: „Citiți-mă!”. (Sursa: Mioara Minulescu “Amintiri despre Minulescu”, Al. Raicu, “Luminile oglinzilor”, Claudia Milian, „Ion Minulescu”, Editura pentru literatură)

Foto: wikipedia; Casa Memorială Ion Minulescu, București

Monica Andrei

MONICA ANDREI este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L Caragiale”, București – România. Are master în Management și Marketing Cultural. A publicat numeroase articole, cronici, interivuri în publicații despre cultură pe suport de hârtie („Național”, „Oameni singuri”, „Paranormal”, „Dracula”, „Teatrul Azi”, „Liceenii”, Revista „Starea de Urgență”, Revista „Theatron”, Revista „Magazin Istoric”, Revista “Biblioteca Bucureștilor”), dar și în mediul online (Revista la Plic, www. Ziarul Metropolis, www.Scriecustiloul, www.Stiridebine, Revista 13). A colaborat cu Radioul Național postul Radio Cultural pentru emisiunile: „Scena și Ecranul”, „Tentații culturale”, „Arte”, „Cinemagia”. A editat și redactat albumele Teatrului Metropolis: “7 ani de Metropolis” și „Istoria Teatrului Metropolis”.

Distribuie acest articol Oficial Media