08/07/2020

România are, în sfârșit, un registru al infractorilor sexuali

Registrul Infractorilor Sexuali — o poveste din Parlament

Undeva în România, într-o localitate oarecare, un profesor de sport a violat trei copii. A fost condamnat, şi-a ispăşit pedeapsa, iar după 4 ani s-a angajat din nou ca profesor de sport, în celălalt capăt al României. A violat alţi şapte copii.

Pentru a cunoaște care este adevărul despre acești ”prădători tori sexuali, violatori de copii, deputatul  independent Oana Bîzgan, a inițiat o lege, prin care să fie realizat un registru al infractorilor sexuali. Și iată cum a luat naștere acesta…….

Red: Avea nevoie România de un asemnea registru???

 O. B: Eram deja în Parlamentul României de un an de zile când am auzit de acest caz. Eram nu doar revoltată, ci şocată. Iniţial am crezut că este vorba despre neimplementarea legislaţiei. Aveam să aflu, după ceva timp, că astfel de „înscrisuri” din cazier se şterg foarte rapid. Și că nu aveam, ca ţară, un instrument prin care să monitorizăm astfel de cazuri. După un an de zile în Parlament nu ştiam toate legile. Dar eu eram convinsă că, la o recidivă de 70%, România a înţeles gravitatea problemei şi are măcar un Registru al infractorilor sexuali. Răspunsul a fost unul simplu şi tranşant: suntem orbi în faţa unor astfel de cazuri. Orbi şi complici .Eram pusă în faţa unei realităţi care doare: zi de zi, copiii noştri sunt puşi în pericol. Un pedocriminal se poate plimba prin ţară, după ce a ispăşit pedeapsa, se poate angaja în şcoli şi poate comite fapta din nou. 7 din 10 cazuri recidivează. Nu există programe de sprijin psihologic în închisori. Nu există programe de sprijin pentru reinserţie în societate. Nu atacăm în niciun fel această problemă. Nu protejăm victimele, nu monitorizăm infractorii.Am început să cercetez problema şi aveam să descopăr că realitatea este chiar mai gravă decât îmi imaginam. Pe adresa oficială primeam e-mailuri de la mame care ştiau că au un pedocriminal în zonă şi nu ştiau ce pot face mai bine pentru a-şi proteja proprii copii. Îmi venea să urlu de fiecare dată când citeam o astfel de poveste. Știam că este de datoria mea să rezolv problema şi ştiam că dacă pot să protejez măcar un copil, mi-am îndeplinit misiunea. Am căutat soluţii – putem interveni pe o lege existentă sau trebuie să facem una nouă? Am comparat soluţiile legislative cu cele din alte ţări, membre UE sau nu. Vedeam sisteme implementate de ani de zile, pedepse minime mult mai mari, registre naţionale automatizate care monitorizau situaţia. Am ajuns la concluzia pe care nu o preferam – trebuie să facem o nouă lege pentru înfiinţarea unui astfel de registru. Spun că nu o preferam, pentru că o lege nouă trece prin Parlament mult mai greu decât o modificare legislativă punctuală.„Dar o lege nouă înseamnă că putem face ceva bun de la început, este o oportunitate”, îmi spuneam. Am lucrat cu echipa să găsim cea mai bună variantă. Desigur că ne doream să fie ceva public, transparent, pe sistemul Statelor Unite. Dar nu este despre ce ne dorim doar, este despre ce putem face, ce se potriveşte cu sistemul nostru legislativ, cu sistemul judiciar. Nu suntem Statele Unite. Dar suntem o ţară membră a Uniunii Europene, leagănul Drepturilor Omului. Suntem cetăţeni UE. Dacă Franţa, Germania, Spania, Portugalia, Irlanda au putut, şi noi putem.Dorinţa noastră este să propunem ceva funcţional cât mai curând posibil. Ne loveam de rezistenţa la schimbare – cu cât propuneam o soluţie scoasă din contextul nostru administrativ, cu atât aveam să ne lovim de mai multe „Nu se poate”, „Nu avem cum”, „Nu ne lasă legea, doamnă!”.
Red: Cu ce probleme v-ați confruntat???
 O. B: Am găsit soluţia să mergem pe forma cazierului judiciar şi să implementăm un sistem în acest departament al Poliţiei Române. Zis şi făcut: am scris proiectul, am adunat peste 120 de semnături ale colegelor şi colegilor din Parlament. De explicat situaţia era simplu: este vorba despre atâtea vieţi distruse şi despre ce putem face noi pentru ca astfel de cazuri să nu se mai întâmple. De acceptat soluţia a fost mai greu: au existat voci reticente care spuneau că nu putem face nimic public, nici măcar o bază de date pentru poliţie, pentru că încălcăm dreptul la viaţă privată şi protejarea datelor. Din fericire găsisem o soluţie care se plia pe cerinţele Uniunii Europene şi care nu încălca aceste drepturi.În momentul în care depun un proiect trebuie să identific momentele decisive, unde pot intra „actorii” care pot influenţa adoptarea unei noi legi. Primul pas era punctul de vedere al Guvernului, prin Ministerul Afacerilor Interne. Aveam semnale că MAI nu va susţine, oamenii care se uitaseră pe proiect erau sceptici. Fără susţinere din partea lor, proiectul putea să meargă pe o traiectorie greşită. Multe, extrem de multe aspecte din viaţa noastră de zi cu zi depind de cât de bine sunt discutate şi tranşate subiectele între Legislativ şi Executiv. Iar misiunea mea a fost să găsesc o soluţie care poate fi implementată cât mai repede. Cu fiecare zi şi fiecare discuţie simţeam şi mai apăsătoare e-mailurile mamelor care îmi scriau. Îmi doream să ajung în acel punct în care să le zic: „gata, am făcut un pas în faţă, avem acest registru”. Dar lupta era lungă.5 ore, 8 bărbaţi lideri şi experţi din MAI şi IGPR, un alt coleg parlamentar şi eu, Oana Bîzgan, „independenta care vrea să facă legi”. Cam aşa a arătat discuţia decisivă. Desigur, nu a fost nici prima, nici ultima, dar a fost cea care a făcut diferenţa. De la început mi-am dat seama că suntem din lumi diferite: eu mă întrebam unde au ascuns femeile, ei se întrebau ce caut eu acolo. Am învăţat enorm din aceste 5 ore. Negocieri aprige, suişuri şi coborâşuri. Acum când retrăiesc amintirea mă gândesc la un meci de tenis în care te lupţi până la ultima picătură de energie pentru un punct. Acum eram convinsă că e gata, că am câştigat, peste 15 minute eram cu cinci paşi în spate faţă de unde pornisem. Eu eram una, ei erau 8, cu extrem de mult know-how şi cu dorinţa de a nu face o mişcare greşită. 5 ore de negocieri, argumente şi găsit soluţii. „Hai că poţi, Oana, ridică-te şi hai, ştii de ce faci asta”. Începusem să mă obişnuiesc să fiu văzută ca o ciudăţenie. În majoritatea discuţiilor, oamenii încearcă să mă pună într-o cutie. Cred că e mai simplu aşa pentru ei, să gândească în cutii. După ce îşi dau seama că nu au în ce cutie să mă pună, există două opţiuni: ori sunt cu mine, ori sunt împotriva mea. Desigur, pentru mulţi dorinţa de a mă pune într-o cutie persistă. Cert este că după cele 5 ore de negocieri, erau cu mine, nu împotriva mea. Pentru mine lucrurile erau clare: voi trece această lege, chiar dacă asta înseamnă să dau toată energia pe care o am.M-am bucurat să văd că sunt dispuşi să lucrăm la proiect peste vară. Dar bătălia nu era câştigată şi nu era momentul să las garda jos. Toată vara lui 2018 am lucrat la proiect alături de o expertă din cadrul MAI. Cot la cot, cele două versiuni începeau să meargă spre aceeaşi direcţie. Era vacanţă parlamentară pentru mine, era perioadă de concediu pentru ea. Dar conta mai mult să ajungem să vedem proiectul final. Am reuşit să introducem tot know-how-ul colegilor din MAI şi să punem piatra de temelie pentru un registru funcţional, care poate fi implementat rapid. Un registru care să conţină datele bio genetice ale infractorilor, domiciliu, fotografii recente şamd. Nu era registrul public din Statele Unite la care visam la începutul acestei călătorii. Dar era un sentiment nou, pe care îl pot descrie cu greu – spărsesem zidul. Acel zid de care ne lovim zi de zi –„statul”, acel zid despre care vorbim mereu în discursul „noi versus ei” avea acum o breşă. Este un zid care a văzut multe până acum — războaie, comunism, crize, diferite guverne. Până în acel moment aveam impresia că pot lucra şi ocolindu-l, dar de data aceasta reuşisem să trec prin el. Dacă reuşeşti să faci asta, primeşti în schimb informaţiile şi experienţele trăite sau văzute de acest zid. Nu faci doar un pas, faci zece dintr-o singură lovitură.Am redepus toate modificările lucrate cu MAI din partea iniţiatorilor. Asta a însemnat să reiau discuţiile cu ai mei colegi şi să le explic fiecare schimbare. Când sunt în astfel de „expediţii”, nu sunt perfect conştientă prin ceea ce trec – psihic şi fizic. Nu mănânc, nu respir. Dar ştiu pentru ce lupt şi asta mă face să merg mai departe. Știam, în interiorul meu, că dacă ajut măcar un copil, nu va fi nimic în van. A meritat acea muncă: eram zilnic în fugă de la Cameră la Senat, de la o colegă la un alt coleg. Simţeam deznădejde de cele mai multe ori. Bătăliile se dau în comisii. Și la votul final. De fapt, până când nu vezi decretul de promulgare, nu poţi respira uşurată. La Senat am avut raport pozitiv de la comisiile de specialitate şi vot aproape în unanimitate (o singură abţinere).
Red: Ce ați simțit  la  votul final,  din plen??
O.B: Eu îmi păzesc legile. Știu că sună posesiv, dar merg în comisiile care dau raport la toate legile pe care le am. Merg cu argumente şi cu toată energia pe care o am. Mă uit să văd ce alte instituţii sau ONG-uri sunt invitate şi pregătesc puncte de vedere pentru orice ar putea să vină împotrivă. Pentru că ştiu că un raport pozitiv se traduce mai uşor într-un vot final pozitiv. Nu mănânc nimic toată ziua. Mă pot concentra asupra unui singur lucru. Când este vorba despre o lege atât de importantă şi când ştii de ce lupţi nu îţi permiţi să fii multitasking. Simt stresul în fiecare celulă, transpir fiecare temere, iar stomacul are de suferit. Iau o pauză abia când văd votul final din plen. Nu pentru că vreau, ci pentru că ajung să resimt senzaţia de epuizare pe care nu mă lăsam să o simt când eram în tranşee.Și reuşesc să mă motivez, pentru că ştiu de ce fac ceea ce fac. Reuşesc să rămân dreaptă în faţa fiecărei avalanşe, pentru că ştiu „De ce?” şi „Pentru cine?”. Momentele acestea de inflexiune pot însemna o presiune imensă asupra echipei mele. Trebuie să oscilez între a motiva, când eu sunt în tranşee, uneori fără urmă de speranţă, şi de a arăta că sunt om, nu robot. Când aştept un vot sau un raport, echipa face scut în jurul meu. Poate pica cerul, în acel moment eu mă concentrez doar pe acel lucru. Când eu trec prin momente grele, şi echipa trece. Dar sunt recunoscătoare pentru cine am alături pentru a merge la luptă. Uneori presiunea este copleşitoare, iar eu ştiu că facem tot ceea ce este uman posibil. E important să rămân reală în faţa echipei. După votul de la Senat, legea a mers la Cameră, unde am reluat procesul – comisii, avize şi raport, apoi vot final. Aici am avut posibilitatea de a face nişte modificări ce ţin de tehnică legislativă şi corelări cu alte legi. Pentru că este o lege nouă, procesul este mult mai riguros şi ai nevoie de alte abilităţi şi know-how, în comparaţie cu o modificare legislativă. Am reluat negocierile şi la Camera Deputaţilor. În general am câteva comisii de care mă lovesc în activitatea mea: Juridică, Muncă, Drepturile Omului şi Egalitate de Șanse. Din când în când Finanţe şi Sănătate. Aici am avut nevoie şi de un aviz de la Comisia IT. Când te gândeşti la întregul proces, un aviz ţi se pare „floare la ureche”. Dar am avut şi aici colegi care s-au împotrivit, motivând că adaug „o hârtie în plus”. Este greu să convingi lumea care s-a săturat de birocraţie că acea „hârtie în plus” poate salva vieţile a mii de copii. Dar am trecut şi de acest aviz şi am ajuns cu proiectul la comisia care trebuia să dea raportul care mergea la votul final — Juridică. Într-o perioadă în care legile justiţiei erau măcelărite, orice modificare în justiţie prezenta un pericol, din mai multe motive: reticenţa parlamentarilor, prezentarea în mass-media, percepţia oamenilor care erau săturaţi de acest subiect.La diferenţă de o lună după primirea raportului, am reuşit să aduc proiectul pe ordinea de zi din Cameră. După un efort de mai bine de un an şi jumătate, noua lege avea şansa să fie votată. Când este vorba despre o lege organică, emoţiile sunt şi mai mari — se votează cu majoritatea parlamentară, nu majoritatea celor prezenţi. Aşadar, aveam nevoie în primul rând de prezenţă, apoi de susţinere. Am reuşit — numărul necesar era în sală. Am avut dezbatere, apoi vot final. În astfel de momente este cu atât mai important să ştiu că mă pot baza pe echipă. Cu toate emoţiile implicate, totul trebuie să meargă şnur. Eu fac apel la ultimul dram de energie să pot merge să vorbesc la tribună şi apoi cu presa. Dar restul trebuie să meargă de la sine — comunicat, declaraţii, informări peste tot. O informare greşită poate însemna revoltă pe social media şi nu numai — îmi pot pierde încrederea pe care am clădit-o cu ai mei colegi din Parlament, instituţii, ONG-uri, oameni. Nu îmi permit să dau energia rămasă pentru verificări de moment. De asta echipa e în spate, pentru ca eu să pot performa şi pentru ca mesajul să ajungă la toată lumea .A trecut, cu 216 voturi pentru şi o abţinere. După un an jumătate, a trecut! Știu că echipa urmăreşte şedinţa online, iar apoi va începe comunicarea pe toate canalele. Încep mesajele de la jurnalişti, ONG-uri, mame, colegi. Tot. Dar nu mă pot concentra la asta. Știu că imediat ce voi da ultimul sincron la presa din Parlament mă voi prăbuşi. Dar până atunci: „Oana, mai poţi un pic”. Îmi calibrez respiraţia şi îmi liniştesc inima. Aş vrea să urlu de fericire şi ştiu că am un zâmbet larg pe faţă. Cu ultimul dram de energie, eu am altceva de făcut: merg la tribună şi mulţumesc. Pentru că ştiu că în spate sunt oameni tehnici care au făcut asta să se întâmple, sunt oameni politici cărora le-am câştigat încrederea, sunt oamenii care au încercat să mă pună într-o cutie şi nu au reuşit. Niciodată nu a fost mai important pentru mine să mulţumesc acestor oameni. Ei au făcut diferenţa. Atât pentru proiect, dar au produs şi o schimbare în mine. Aşa am înţeles că, pentru mine, politica nu înseamnă mocirlă. Poţi fi onestă cu tine şi cu ceilalţi în politică, poţi iubi ceea ce faci. Ai nevoie, însă, de rezilienţă. Ai nevoie de energie pentru a bate în zid ori de câte ori este nevoie. Este normal să fii vulnerabilă, să pui sufletul acolo. Dar mereu am ştiut că aşa mă voi expune la atacuri, miştouri, şmecherii, zvonuri şi bârfe. Pentru mine este important să rămân dreaptă în orice furtună. De asta am încrederea că poţi reuşi doar dacă poţi conduce atât cu mintea, cât şi cu inima.A trecut. Am zis că gata, putem lăsa garda jos şi putem merge în vacanţă. Vacanţa parlamentată pentru mine şi pentru echipa mea este rareori vacanţă — lucrăm de la distanţă de cele mai multe ori, iar concediile se iau astfel încât să menţinem permanenţa pentru biroul parlamentar. Pentru că ultimele luni de sesiune parlamentară au fost un foc continuu, ne-am permis să lăsăm garda jos pentru două minute. Dar presa şi câteva ONG-uri aveau alte planuri. Șefa mea de cabinet era în concediu în acel moment. Zgomotul din România a făcut escală în Grecia până a ajuns în Franţa, unde mă aflam eu. Șoc şi groază: „Deputata Bîzgan şi mintea ei creaţă”, „Parlamentarii cer certificat de violator la angajare”, „Dacă te-ai uitat la materiale porno, nu te mai poţi angaja”. Legea fusese promulgată, iar un articol din presa generalistă făcea furori în rândul oamenilor, deoarece era nevoie de „o hârtie în plus”. Legea specifică un aspect extrem de important, pe lângă registrul propriu-zis: cine lucrează sau doreşte să se angajeze în domenii în care poate interacţiona cu persoane vulnerabile — de exemplu: şcoli, grădiniţe, centre educaţionale – trebuie să prezinte un extras din acest registru. Până când registrul este funcţional şi automatizat, asta înseamnă că orice cetăţean se poate prezenta la orice secţie de poliţie şi poate lua un extras, gratuit, din acest registru. Asta pentru că registrul nu este public pentru companii, ci persoana în cauză decide să scoată un extras şi să îl prezinte la angajare. Problema de confidenţialitate era rezolvată de un principiu simplu: responsabilitatea individuală.Pentru a nu ştiu câta oară în România, dispreţul faţă de birocraţie era mai presus decât viaţa unor copii. Am ieşit imediat din „vacanţă”. Ne-am regrupat. Am demontat toate miturile şi neadevărurile din articol. Am stat de vorbă cu toate organizaţiile care aveau temeri că au această hârtie în plus. Am făcut presiuni pentru ca instituţiile să comunice că se pot face cereri, cu acordul părţilor, ca toate extrasele să fie transmise în acelaşi timp pentru toţi angajaţii. În tot zbuciumul de atunci, am primit sute de mesaje de ură, dar şi de încurajare. Am fost contactată de ONG-uri care mă felicitau pentru că am adus un sistem util, care era deja implementat în alte ţări cu succes. Am dat interviuri şi am explicat, de câte ori a fost nevoie.E frustrant să vezi că, după atâtea lupte cu zidul, neîncrederea vine din locuri unde te aştepţi mai puţin. Dar principalele mele arme în tot acest timp au fost încrederea şi lipsa prejudecăţilor. Nu vreau să fiu pusă în nicio cutie, nici eu nu pun. Știam că ONG-urile şi specialiştii care erau împotriva acestei legi erau, de fapt, bine intenţionaţi, dar trăiau, la fel ca mine, într-un stat în care se plimbă hârtii. Dar în acelaşi stat sunt peste 50000 de oameni care au săvârşit astfel de fapte. 7 din 10 recidivează. Pentru mine a fost important să reclădesc punţi de încredere cu aceşti oameni. E normal să existe reticenţă şi să nu fim cu toţii de acord pe anumite aspecte. Dar misiunea mea este să salvez aceste vieţi. Și să clădesc ceva ce poate fi îmbunătăţit în viitor. Pentru mine, vieţile acestor copii nu pot aştepta digitalizarea României.Când în mintea ta este totul limpede, afară poate fi furtună. Când ştii de ce faci ceea ce faci, nimeni nu te poate opri. Când arăţi că eşti om, şi nu robot, echipa îţi e alături. Când mintea şi inima îţi arată drumul corect, zidul se sparge. Iubesc ceea ce fac. Și nu voi renunţa, indiferent cât de înalt va fi zidul.
Oana Bîzgan este deputată independentă în Parlamentul României şi membră a Comisiei pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi. Oana este prima femeie din politica românească selectată de către World Economic Forum în comunitatea Young Global Leader şi ambasadoare a campaniei Girl2Leader în România. Principalele cauze pentru care aceasta militează sunt drepturile femeilor, copiilor şi ale persoanelor cu dizabilităţi şi justiţia socială, în general.Ca deputată independentă a reuşit să propună şi să treacă prin Parlament 6 legi din sfera justiţiei sociale şi a egalităţii de şanse: asigurarea unui cadru familial pentru copiii din sistemul de protecţie până la vâsta de 7 ani, legea privind combaterea hărţuirii stradale, asigurarea accesului la servicii medicale şi la educaţie pentru copiii fără identitate, primul Registru naţional automatizat al persoanelor condamnate pentru infracţiuni sexuale şi eliminarea obligativităţii ca victimele accidentelor cu autor necunoscut să achite cheltuielile medicale. Oana crede cu tărie că principala pârghie pentru o dezvoltare economică sustenabilă pentru orice societate este egalitatea de şanse. Viziunea ei este de a determina fiecare actor în parte să aibă o contribuţie la asigurarea justiţiei sociale şi să investească strategic în construirea şi dezvoltarea unei societăţi în care fiecare persoană are parte de o viaţă demnă. 
Distribuie acest articol Oficial Media
Share