Oficial Media

Echipa unui ziar nu este formata doar din redactori, ci mai ales din cititorii săi!

Din 1859 s-au pus bazele statului român modern

Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească, într-un Principat unit.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.
Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.
Principatele române, din mâinile rușilor și turcilor, în ale marilor puteri europene. După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principatele Moldovei și Țării Românești. De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei:  Cahul, Ismail și Bolgrad.
În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.
În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.
Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.
După mai mulți ani,  în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, aceasta a devenit realitate, într-un context favorabil, care a dus, pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern, aducând pentru prima dată câteva elemente occidentale în viața românilor.
Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și Regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate.
În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești
În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Unirea propusă aici s-a dovedit a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata. Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.
În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza.
Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza.
Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor.
Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern.

”Jur în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie ajutor”!

                                                       După ce a ajuns domnitor, a dat foc Templului masonic
Ulterior, Cuza a intrat în conflict cu mulți dintre foștii aliați politici, dar și cu Masoneria, reformele sale și tendința spre un regim dictatorial nefiind pe placul acestora. Mai mult, în decembrie 1860, Cuza a închis chiar Loja masonică al cărei Venerabil fusese, iar în octombrie 1864 a incendiat Templul Lojii “Înțelepții lui Heliopolis”, unde se regrupaseră mulți dintre foștii membrii din Loja “Steaua Dunării”.
Întâmpinând rezistența din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobarii poporului, prin plebiscit, o noua Constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure Parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu.
În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864).
Tot în această perioada a fost organizată și Armata națională.
                                                                                   Secularizarea averilor mânăstirești
Legea secularizarii averilor mânăstirești a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mânăstiri și a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”.
Tot în timpul lui Cuza,  unele mânăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir.
Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mânăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc.
În fața acestor măsuri Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a organizat  mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu.
Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lângă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mânăstiri din Sfântul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor.
În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei.
                                                                                                     Reforma fiscală
Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la șfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unifcări administrativ-politice,
Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adaugată, pe plan cultural, „importanța ințiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.
                                                                                                  Reforma agrară
Dezbaterile înverșunate care au avut loc în vara anului 1862 în privința proiectului de reformă agrară,  propus de conservatori și adoptat de majoritate, dar nesancționat de domnitor, au dovedit ca maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privința adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare,  în sensul programelor revolutionare de la 1848.
De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziția conservatorilor, înca stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare, datorită sistemului electoral restrictiv.
Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucțiunii publice, un regulament de navigație, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergatoare unei secularizari a averilor mânăstirești au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.
Din momentul în care,  conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern si majoritatea adunării.
A urmat lovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputații au fost evacuați din sală,  de un detașament militar și Adunarea Legiuitoare dizolvată.
Aceasta lovitură a sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare.
Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană și puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii clăcașe.
Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost âmproprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină.
Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare.
Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă.
Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte,  dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltarii capitalismului.
Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.
După desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul tuturor partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți,  care primesc funcții și contracte cu statul; corupția și sifonarea banului public mai ales în lucrări de infrastructură ating cote ridicate, alarmante.
Este oare,  o coincidență cu vremurile actuale???
Legea electorală împărţea alegătorii în două categorii: alegători direcţi şi alegători primari.
Alegătorii direcţi erau toţi cei care ştiau carte, plăteau o contribuţie de cel puţin patru galbeni şi împliniseră vârsta de 25 de ani. Alegătorii primari erau neştiutori de carte, dar care plăteau o contribuţie stabilită pe categorii, de la 48 la 110 lei.
Cei care nu aduceau nici o contribuţie bănească erau excluşi de la vot.
Prima universitate din ţară ia naştere în 1860, la Iaşi şi va purta numele domnitorului.
A doua va fi cea din Bucureşti, din 1864. Tot la Bucureşti va fi înfiinţată şi Şcoala Naţională de Arte Frumoase, sub conducerea lui Theodor Aman.
De asemenea, o şcoală de medicină veterinară va fi inaugurată. Se va înfiinţa şi Şcoala Superioară de Ştiinţe şi Şcoala Superioară de Litere, punând bazele Universităţii de Stat din Bucureşti.
Prin ajutorul acestor noi instituţii de învăţământ, se va trece de la ortografia chirilică la cea latină.
                                     În timpul lui Cuza va luă fiinţă, în mod oficial, Armata Naţională Română
Aceasta avea ordinul şi menirea să apere integritatea statului de orice atac străin. Concentrarea unităţilor militare avea loc în tabăra de la Floreşti. Tot atunci s-a înfiinţat şi Ministerul de Război și Arsenalul Armatei şi s-au pus bazele învăţământului militar. Cuza a  înfiinţat Garda Naţională, aflată sub comanda sa, măsură în care corpul legislativ a văzut o scăpare spre un despotism absolutist, fapt ce contravenea Convenţiei de la Paris.
                                                                 Prima linie de cale ferată din România
În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu (fiind calea cea mai scurtă care lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii).
Lungimea liniei avea 70 km, la un preț de construcție de 196.500 franci pe kilometru.
La 19/31 octombrie 1869 Regele Carol I al României face inaugurarea acestei primei linii de cale ferată, care avea să fie prelungită ân 1870 cu încă 2,6 km până la Smârdan.
                                                        Abdicarea primului domnitor al României
La 11 februarie 1866 (23 februarie s.n.) Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice ca urmare a conjurației pregătite de “monstruoasa coaliție” (conservatori și liberali radicali).
Se formează o locotenența domnească si un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica.
Complotitii au reusit să-și realizeze planurile atragând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca s.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866.
Dramaticul act a avut loc la ora 5.00  dimineața , dupa care,  A.I. Cuza a fost obligat să se îmbrace în haine civile și a fost scos din palat, printre două rânduri de soldați care primiseră ordin strict să stea întorși cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn.
Atât de mari erau temerile complotiștilor în privinta unei eventuale reacții violente a soldaților, cu toții fii de țărani împroprietăriți de Cuza…
Oricât de ciudat sau greu de crezut ar parea, abdicarea forțată a lui Cuza are strânsa legatură cu alegerea sa ca Domnitor ale celor două provincii românești.
Ofiterii ce trebuiau să-l aresteze pătrund în apartamentul domnului și îi înmâneaza lui Cuza documentul abdicarii ce stipula:
„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron , depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnesti și a Ministerului ales de popor. ”
Este urcat într-o trăsura și trimis la locuinta lui Costache Ciocârlan, apoi, a doua zi, este mutat la Palatul Cotroceni, de unde,  seara va fi obligat să părăsească țara.
Înainte de a pleca, Cuza și-a exprimat dorința că numai un prinț străin va avea grija de viitorul României și dând dovadă de patriotism a urat: „Să dea Dumnezeu să mearga țării mai bine fără mine,  decât cu mine” și a incheiat prin cuvintele: „Să trăiască România!”
La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arata dispus să renunțe la tron,  în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
A fost instituita o locotenenta domnească alcătuita din Lascar Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea Armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica.
În paranteză spus, merită menționat faptul că,  toate partidele politice de atunci s-au raliat, împotrivindu-se lui Cuza din cauza reformelor acestuia, care loveau și în interesele financiare ale politicienilor.
Noua țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redactată prima Constituție. În tot acest timp, în care, două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.
Distribuie acest articol Oficial Media
Share
">