Iubirea curge de sus în jos: Să fii părinte înseamnă să dai iar nu să ceri

Să fii copilul înseamnă să primești iar nu să dai. Atenție. Prezență. Validare. Grijă. Disponibilitate. Susținere. Blândețe. Atingeri. Într-un cuvânt, IUBIRE.
Și toți avem nevoie, emoțional, să ne simțim copiii părinților noștri, orice vârstă am avea.
Să fii părinte înseamnă să dai iar nu să ceri. Atenție. Prezență. Validare. Grijă. Disponibilitate. Susținere. Blândețe. Atingeri. Într-un cuvânt, IUBIRE.
De fapt, energetic, Iubirea curge de sus în jos, conform legii firii: părintele aduce pe lume și crește spre a-l face al lumii pe copil și copilul primește energia hrănitoare. Cu cât primește ceea ce are nevoie, cu atât mai întreg și mai în echilibru va crește și se va susține. Cu atât va reuși să aibă relații mai sănătoase cu alți oameni, cărora le va cere și le va da și el, la rându-i, energia sa.
La nivel de sistem nervos, vorbim despre coreglaj și autoreglaj, cele două posibilități de echilibrare a psihicului și ale întregului nostru organism viu. Coreglajul înseamnă că un alt sistem nervos uman se acordează la al meu și îmi împlinește nevoile de conectare: mă vede, mă aude, mă oglindește, mă atinge, mă alege, mă protejează, mă susține.
Autoreglajul presupune să fiu capabil să mă liniștesc singur, în așteptarea coreglajului, presupune ca, având nevoile de conectare împlinite, să-mi accesez nevoile de autonomie: să explorez, să am spațiu personal și să fiu în contact cu limitele proprii, să fac singur, să reușesc, să creez. Coreglajul rămâne toată viața principala cale de reglaj a sistemului nostru nervos, căci conectarea, împlinirea nevoilor de atașament ne face să ne simțim cu-adevărat iubiți și în siguranță. Iar ăsta e rolul părinților, la orice vârstă. Să fie o bază de siguranță, Iubire, atenție și conectare pentru copiii lor.
Așa că, de câte ori un părinte așteaptă să primească el de la copil: atenție, validare, grijă, susținere, într-un cuvânt, energie, de atâtea ori se produce o disfuncție de rol, și acel părinte își agresează copilul, cerându-i să intre el în rolul de părinte. Ceea ce nu e treaba lui.
Așa că, vă aduc cu blândețe aminte că e important să rămânem în rolurile proprii și să verificăm din ce poziții pășim în interacțiunile cu cei care ne sunt copii sau părinți. E treaba noastră să ne asumăm responsabilitatea rolului propriu.
Majorarea disfuncțiilor relaționale vin de aici, din nerespectarea rolurilor proprii și prin neglijarea nevoilor de conectare din relațiile noastre de bază. Iar sănătatea sau disfuncționalitatea relațiilor noastre stau la baza unor vieți împlinite, cu sens și în contact cu resursele proprii sau a unei vieți cu probleme, lipsită de sens și unde simțim că parcă puterea nu e niciodată la noi.
Cu asumare,
Arina Anghel
Părinte și copil adult înainte de a fi psihoterapeut relațional
Distribuie acest articol Oficial Media
Share