Maria GHEORGHIU: Aveam două șanse, ori să-mi tai venele sau să scriu cântecul - Oficial Media

Oficial Media

Echipa unui ziar nu este formata doar din redactori, ci mai ales din cititorii săi!

Maria GHEORGHIU: Aveam două șanse, ori să-mi tai venele sau să scriu cântecul

Ne-am întâlnit în Cișmigiu, grădina pe care Jean Loverdo o compara în 1897 cu„Jardin de Tuileries”, deși azi nu mai este așa, într-o zi frumoasă de toamnă, ca să stăm de vorbă despre lume și viață, despre iubirile ei care au devenit cântece și oamenii care i-au marcat cariera și sufletul. Mariei Gheorghiu i-a fost dat să se nască sub o configurație astrală unică, ce scoate în evidență o stea regală care îi aduce glorie și-i  poartă numele spre eternitate. Ascultați-i cântecele scrise cu inima sa!

 

Monica ANDREI: Când ați vrut chitara prima dată?

Maria GHEORGHIU: La 10 ani, eram la Școala de Muzică, am făcut vioară, apoi am trecut la oboi, patru ani am cântat. În paralel am făcut și pianul tehnic. Chitara a venit spre mine la 17 ani. Deși mă pregăteam intens pentru muzica clasică, Doru Morariu m-a format vocal. Am cântat zece ani în Corala “Miorița” din Reșița. Am fost în străinătate la festivaluri internaționale, ca solistă a corului. Acolo am învățat și cum să respir, am învățat să fac vocalize, am învățat cum se compune un cântec ș.a.m.d. Mi se explica foarte clar ce trebuie să conțină fiecare cântec și cum ajung la un anume cântec. Între timp, am văzut-o la televizor pe Joan Baez, în perioada aia când puteam să vedem atât de puțin, (comunism ) în paralel am auzit-o și pe Marcela Saftiuc, mi-au plăcut foarte mult amândouă, atunci mi-am spus: vreau să cânt și eu ca ele! Datorită lor am îmbrățișat chitara. Eu deja făceam parte din cenaclul „Atheneum”, din Reșița, unde intrasem recitând poezii. Scriam poezie. Plecam în turnee, observasem că publicul nu era atent când se recita în scenă, că își dorea mai mult să asculte muzică.Mi-am zis: trebuie să iau chitara și să cânt poeziile!

Am furat acordurile de la colegii mei de scenă.Eram autodidact, n-am avut profesor la chitară. Dar făcând și vioară și oboi, mi-a fost destul de ușor.A urmat nebunia cu Cenaclul “Flacăra”, pentru că eu doream să-i demonstrez tatălui meu că mă descurc în viață, că pot face lucruri importante de care să fie mândru. M-am dus la audiție, ca să intru în cenaclu. Am intrat. Nu mi-am făcut un nume, n-am ajuns la notorietate acolo, am prins două turnee scurte doar. Între timp m-am căsătorit, am rămas însărcinată, a apărut copilul. Aveam 22 de ani. Mi-am făcut repede datoria, cum ziceau comuniștii, față de patrie și popor. Căsnicia n-a durat mult, a fost o greșeală, am divorțat. Copilul n-a fost o greșeală. Am rămas cu fata, Cassandra.Am reapărut abia după 1989, când Victor Socaciu a înființat Festivalul de Muzică Folk “Om bun” (1993)  și am fost la concurs. Am câștigat trofeul festuvaului, după care m-am gândit să realizez un material discografic.

Între timp a apărut oportunitatea de a cânta în Franța. Cei de acolo din , un grup de intelectuali de la Universitatea din Caen din Normandia au venit la Reșița, m-au auzit cântând, m-au invitat în Franța. Era după 1989. Acolo am avut niște spectacole extraordinare. M-au rugat să rămân, îmi găsisesră pe cineva cu care să mă căsătoresc. Pe vremea aia eram foarte îndrăgostită și abia așteptam să ajung acasă. După 3 luni de stat printre francezi, mi se făcuse dor de casă. La un moment dat am plecat într-o excursie la Mont Saint Michel, acolo am auzit doi tineri vorbind românește și m-a bușit plânsul imediat. Sunteți români?” i-am întrebat eu. „Da, de la Galați!”, mi-au răspuns ei. Și atunci mi-am dat seama că nu voi putea nicidoată să sta prea mult departe de România.

La un moment dat, francezii mi-au oferit un spectacol doar al meu, un “soirée romain”, iar înaintea concertului au proiectat un film făcut de niște reporteri despre România. Se întâmpla prin 1996, eu m-am îngrozit când am văzut reportajul respectiv, plin de hoți, cerșetori, țigani, mizerie, toate bubele pământului erau în acel film. Le-am zis: „Nu-i asta România!”. M-am înfuriat atât de tare, încât n-am vrut să mai țin concertul.Apoi mi-am schimbat optica, vrând să le demonstrez că România e altceva, am cântat. Am ținut recitalul 2 ore, apoi m-au cerut la biss. I-a impresionat. La final, primarul orașului, o doamnă drăguță, a venit și mi-a mulțumit, în mod special, că am vorbit în limba franceză. A fost importantă starea pe care am transmis-o.

În sala Conservatorului din Caen, fusese atunci o liniște mormântală. Acest lucru m-a determinat să le spun: „V-a plăcut ce am făcut eu aici?” Toată lumea: „da!” Ei bine nu mie nu mi-a plăcut. Ei bine, să știți, că filmul pe care l-ați proiectat îniantea concertului meu, mă jignește profund și nu aia e România. Dacă vreți să știți cum arată România, în seara asta eu am fost România. Eu sunt România. Așa arată România. A doua zi, poza mea în ziar, mare, cu titlu: „Les petit oiseau exotique de Roumanie il nous a appris une leçon…”(Mica pasăre exotică din România ne-a dat o lecție)… Era frumos. M-a uns pe suflet.

Eu, Maria Gheorghiu am fost tratată foarte bine acolo. Întâlnirea mea cu francezii a fost în februarie, mi-au spus că la începutul anului universitar, că în octombrie, o să vin la ei. Nici n-am crezut. Așa a fost. Ei mi-au trimis invitația oficială, bilete de avion, tot programul, cu ce fac zilnic, televiziune, radio, excursii. Când am coborât din avion, mi-au pus plicul cu bani în mână, mi-au spus: probabil că vei avea nevoie de acești bani înainte”. Erau bani mulți, 3500 de franci, atunci. Din acești bani mi-am cumpărat chitara. Toată lumea de acasă a fost supărată pe mine că i-am cheltuit pe o chitară adevărată. În Franța, am primit cu adevărat girul de cântăreață, nu în România.

Am fost într-un turneu în Canada, mi-au oferit casă, doar să rămân acolo. Nu am rămas. Am fost în Cuba, am filmat pe plaja unde a scris Hemingway “Bătrânul si marea” pentru care a luat „Nobel”. Eram pe plaja, mă gândeam la cântecul acela: „Ce să-ți aduc iubit-o din mare/ Cea mai frumoasă scoică din ocean”. Și mă gândeam cum ar fi fost să primesc o scoică mare și frumoasă. Mergând, văd în față o scoică, superbă, mare, era vie. Marea mi-a adus una splendidă. Nu mai văzusem așa ceva. Am pus-o lângă scaun, ea a făcut pași, era vie. Nu știam ce să fac. Mă gândeam că va muri, am luat-o în cameră, am pus-o pe balcon. A doua zi, era rostogolită, tot vie, nu mi-a mai trebuit nici cafea, am luat o bluză pe mine, am alergat spre mare să o arunc. Îmi imaginam că trebuie să trăiască. La prânz, am văzut cel mai minunat curcubeu, unul circular, rotund, mare, mare. Lecția pe care mi-a dat-o oceanul. Curcubeul era pentru mine.

Avem chitara cu mine, dar nu mersesem să cânt acolo. Prietena mea de acolo a dispărut, a venit și m-a întreebat dacă sunt în stare să dau o probă. În fața teatrului s-a făcut comisie, cu regizorul, m-a prezentat cântăreață mare din Europa, am cântat un fado. Eu cânt în portugheză, spaniolă, engleză, franceză, dar și niște cântece irlandeze. Nu m-am băgat la italiană încă, deși asta urmează. Nu le puteam cânta în limba română. Am cântat ceva de Maria Tănase. Am intrat în “White night show”, mi-au cerut rochie albă, intram prima în scenă, pe cântecul meu în spaniolă intrau balerinii. Ei au ales 5 cântece. Seara, la restaurantul cubanez, cântau “mariacii”, așa le zice. Ei mergeau la mese, primeau “cuci”, adică bani. La masa noastră nu i-am lăsat să cânte, le-am spus că avem artista noastră care cântă. La final, mi-au pus chitara în brațe, cu mult orgoliu, să cânt. Am cântat ceva din Maria Tănase. S-au oprit toți, nu se mai auzea niciun zgomot la bucătărie. La final, m-au răsplătit cu ce primiseseră ei în acea seară. Asta înseamnă adevărata prețuire. Cu acei bani mi-am luat o brățară cu perle negre.

M.A.: Care a fost următorul om pe care l-ați întâlnit și v-a marcat cariera?

M.G.: Vali Sterian. E cel care a girat pentru mine.

M.A.: Cum ați ajuns la Vali Sterian (1952-2000)?

M.G.: Lucia, soția lui, era psihologul emisiunii “Ceaiul de la Ora 5” din TVR. Eu am fost invitată într-una din emisiunile făcute la Arad, unde invitatul principal era Helmuth Duckadam. Seara, înainte de emisiune avea loc o repetiție, căci emisiunea era în direct, era nevoie să se știe care cu cine intra în spectacol, ce spunea. Lucia m-a auzit cântând, i-a plăcut foarte mult, l-a sunat pe Vali și i-a zis: „Știu că de obicei nu te uiți la emisiunea asta, dar te rog eu mult, fă un efort, uită-te mâine, că e o fată care cred că o să-ți placă”. Ceea ce s-a și întâmplat. Mi-a dat numărul de telefon, m-a chemat la București, m-a prezentat la clubul unde cânta el, apoi după ce a cântat, a urcat în scenă și a zis: „sunt foarte fericit, în seara asta am câștigat pariul cu Maria Gheorghiu”. Ulterior am lucrat câteva cântece împreună. De aici s-a născut și invidia celorlalți, pe care Vali îi înjura public. Era greu să intri sub pielea lui Vali Sterian. Ca să poți să fii în preajma lui trebuia să fii un om: corect, drept, curat, nu suporta minciuna, ipocrizia. Altfel nu aveai loc în spațiul lui. Faptul că eu am fost cumva în grațiile lui, a deranjat pe unii, pe foarte mulți, de fapt. Chiar și azi, la 20 de ani de la deces, încă îi deranjează pe unii ceva.

M.A.: După întâlnirea cu Vali Sterian ce a urmat?

M.G.: Am venit des în București, am înregistrat câteva piese. Am avut un curaj nebun, am sunat la Adrian Ordean, pe care nu-l cunoșteam. Aveam numărul de telefon de la o cunoștință comună, am sunat: “Sunt Maria Gheorghiu, sunt din Reșița, nu am niciun ban, dar sunt convinsă că dacă reușim să facem materialul acesta, o să găsesc și banii”. Adrian Ordean m-a invitat la București, i-am dat caseta cu primul meu concert din Franța din 1995. I-am zis: „Astea sunt cântecele mele, ascultă, vezi ce poate fi orchestrat, orchestrează, să facem un album. Și promit că o să vină și banii”. Au trecut cîteva luni, m-a sunat Adi, m-a întrebat când pot veni la București pentru înregistrări, l-am întrebat despre ce a ales. „Tot!”, mi-a zis. Mi-a plăcut. „Le-am făcut pe toate, ai albumul, trebuie să vii să tragi vocile”. Am venit, am tras vocile. A apărut primul meu material discografic: „Lacrimi în flăcări”. Erau și texte esoterice, era și Nichita, un material mai greu. Era Ion Chichere, un poet din Reșita, care scria versuri. Am scris atunci, “Drumul Damascului”, „În timp ce adaugi sânge păpușilor”. Au fost unii care m-au acuzat de elitism: „Că pentru cine am scris muzica? Cine va ințelege textele?”

Primul material discografic a apărut la Casa „Roton”. Adi s-a ocupat de tot, și de găsirea sponsorilor, m-a promovat pe unde a putut, pentru că a crezut în ceea ce am făcut. Tot acolo am cunoscut-o și pe regretata Clara Mărgineanu, poeta și jurnalistă la TVR, ea făcea jurnalism cultural, cu foarte multă responsabilitate. Am cunoscut-o în studioul lui Adi, când imprimam „Maria de Mangop”. Venise ca să-i ia un interviu lui Adi, că urma să fie ziua lui, în 10 martie, ea era la emisiunea de dimineață, la TVR. Auzise vocea mea, el îi spusese că sunt o fată de la Reșița, ea a vrut să mă cunoască. M-a așteptat să termin, mi-a dat cartea de vizită, ne-am împrietenit. Au fost 25 de ani în care, cu sincope, am fost una alături de alta… Am și scris muzică pe versurile ei.

Dintre marile întâlniri care mi-au schimbat viața, prima a fost cu Doru Morariu, cea mai importantă, apoi Vali Sterian, apoi Doru Dinu Glăvan, cel care a crezut în mine și m-a ajutat să pătrund în lumea radioului din București. Paul Grigoriu a fost o mare întâlnire, fie iertat! M-a difuzat ca artist. Muzica mea nu lipsea niciodată de la emisiunile lui de dimineață.

 Mă întorc la Doru Dinu Glăvan, e la fel de important. La Radioul local Reșița, am învățat meserie. Am făcut împreună prima grilă a postului, primele emisiuni, gingălurile toate care intrau pe post erau făcute de mine. În acest sens a însemnat Doru foarte mult. Când am hotărât să plec la București în 1999, l-am sunat pe Paul Grigoriu, el mi-a semnat transferul, pentru că știam că mă apreciază ca jurnalist, mă auzise pe post. Conducerea Radioului Național venea la Reșita, ascultaseră în mașină tot drumul “Radio Reșița”, eram pe post, în emisiune, i-a plăcut. Așa a aflat că eram și la radio, fata cea care cânta și la chitară. Am rămas prieteni foarte buni și cu regretatul Gheorghe Verman, care a plecat și el dintre noi. Atunci, mi-am persmis să-l sun și să-i cer transferul la Radio “București”. Paul Grigoriu era directorul Radiodifuziunii atunci. Mi-a semnat transferul pe loc. Este alt om important în destinul meu, care mi-a marcat existența, cariera, face parte din marile întâlniri care mi-au schimbat viața.

În emisiunea mea de la radio: “ÎNTÂLNIRI CAPITALE !” Pe București FM, de la 20.10, pe 98.3 FM sau online pe site-ul www. bucurestifm.ro. secțiunea live, am șansa să fac interviuri cu oameni din diverse domenii.

O altă mare întâlnire și la fel de importantă este Eusebiu Ștefănescu, actorul. Mi-a marcat mult existența prin tot. Clara Mărgineanu a venit la mine la emisiune, îmi spusese că Eusebiu a scris o carte, m-a rugat să o prezint în emisiune. Prin telefon, el a fost la mine în emisiune, în direct. Apoi i-am zis Clarei, că doresc să fac un interviu cu domnul Eusebiu Ștefănescu. Clara l-a sunat, i-a spus. Între timp, el ascultase emisiunea mea. Nu dădea interviuri necunoscuților, dar a venit, am stat 3 ore de vorbă. Așa a a flat că eu cânt, m-a întrebat despre ce cânt, el avea un spectacol de poezie, m-a invitat să cânt. Și am acceptat. A observat că ne potrivim, am început să facem spectacole de muzică și poezie. El avea spectacolul “De la Eminescu la Nichita”, eu, ca un liant, veneam cu cântece. Nu știam niciodată ce o să cânt, el ce o să recite. Ne pasam unul altuia starea. În funcție de starea pe care el mi-o crea, eu veneam cu cântecul, iar cântecul meu îi dădea o altă stare. Așa construiam spectacolul. Totul din instinct. Ieșea ceva extraordinar.

Și atunci, pentru că deja știam cum decurg lucrurile, mi-am permis să-i spun că vreau să fac un spectacol „Sub zodia Mariei”, pornind de la fecioara Maria,  Regina Maria, Maria Tănase. Era în vara lui 2013. Se știa prea puțin despre Regina Maria atunci, ce rol important avusese în destinul țării. Mai aveam despre Maria de Mangop, soția lui Ștefan cel Mare, cântam “Ave Maria”, varianta simfonică în limba română, varianta lui Schubert. Mi-am spus, fac un spectacol cu câteva din Mariile importante ale României. L-am invitat pe Eusebiu, el să fie povestitorul. Am invitat-o pe Adriana Trandafir, să cânte Maria Tănase, că văzusem spectacolul ei, “Pasărea Măiastră”. Ea a acceptat să fie și vocea Reginei Maria în spectacol și vocea Mariei Tănase. Așa am pornit la drum cu spectacolul. A ieșit ceva deosebit. L-am jucat la Chișinău, în satele românești din Serbia și Ungaria. Sebi era bolnav. Avusesem premiera în decembrie 2013, în 2014 i-a fost și mai greu, fusese operat, trebuia să jucăm spectacolul la Arad, în cadrul serilor de teatru. M-a sunat Bogdan, fiul său, ca să îmi spună, că nu se poate să mai urce în scenă, eu puteam să pun înlocuitor, dar nu puteam să îl mint că am anulat spectacolul. Sebi voia să joace, să plece la Arad și el. Până la urmă, mă sună Bogdan să-mi spună că tatăl său trebuie să meargă, că dacă moare va muri în scenă. Îmi spusese de condiția de a lua și asistenta cu el, că îi punea perfuzii. Era monitorizat. Fusese operat pe creier de trei ori. Am cumpărat cușetă, cameră separat la hotel și pentru asistentă. Și am plecat toți la Arad.

În spectacol, sunt mai multe tablouri. Primul despre Fecioara Maria, cu multe semnificații, cânt eu „Ave Maria” și „O maică prea curată”, se trece la tabloul 2, cu Maria de Mangop, se povestește despre ea și Ștefan cel Mare, urmează Regina Maria, apoi ultimul tablou, Maria Tănase. Sebi a uitat de Regina Maria și a trecut la tabloul cu Maria Tănase. Fraza cu care se începe tabloul Mariei Tănase este:  „Fraților, nu mai pot, am cancer!” Exact fraza pe care a rostit-o ea la ultimul spectacol de la Petroșani. Când am auzit, toți am înlemnit. Uitase textul, sărise peste tabloul cu Regina Maria, cel mai important moment al Adrianei Trandafir. Ea citea testamentul Mariei Tănase și eu trebuia să cânt „Inima de la Balcic” și celelalte cântece dedicate Reginei Maria. Erau panouri cu imagini în scenă, cei de la sunet nu știau cum să treacă peste imaginile alea, era deja o degringoladă totală. După acel spectacol, am venit în București, în 15 iunie am avut spectacul pe scena de la Atheneul Român. Era visul meu să ajung pe acea scenă. Am ajuns, datorită lui, că a fost invitat la spectacolul despre Eminescu, am avut acolo momentul nostru. Era ultima dată când urca Sebi pe scenă. Apoi a murit. Eusebiu Ștefănescu avea puterea de a electriza sala.

O alt mare întâlnire este Leopoldina Bălănuță. Valeria Seciu, Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan și Leopoldina Bălănuță aveau spectacolul “Târzie toamnă e acum”. Am avut câteva spectacole, în câteva orașe. Ei nu foloseau microfoanele, eu am intrat în scenă, am văzut sala aia mare, m-am îngrijorat, și am spus: dar microfoanele mele unde sunt?”. Leopoldina: „Nu-ți trebuie microfoane”.  Și eu: „Nu e adevărat, nu pot cânta fără microfon!”. Și atunci, Leopoldina mi-a zis: „Maria tu ești conștientă că ai ceva de transmis oamenilor? „Da!”am spus eu. „Ei bine, hai să facem un experiment. Eu îți demonstrez că nu ai nevoie de microfoane. Mă duc în ultimul rând din sală, și tu, te rog, să-mi cânți mie, cel mai sensibil cântec al tău. Șoptești. Să îmi cânți mie”. Am cântat. Și mi-a zis: „Am auzit tot. Mă, fată, tu ești conștientă de aura pe care o ai? Tu îți dai seama ce vine din tine?” De la această mare actriță am învățat să comunic cu adevărat cu publicul.Am știut clar că am o „punte” pe care trebuia să o trec la fiecare spectacol. Atunci mi-am spus că dacă vreodată nu o să trec “puntea” aia, nu o să mai urc în scenă. Nu o să mai cânt.

Urci în scenă numai dacă ai ceva de transmis. Este extrem de important. Asta le spun mereu copiilor, când sunt invitată în tot felul de jurii pe zona de folk.  E festivalul național „Toamna Baladelor”, 200 de copii participă,  unde observ determinarea lor de a demonstra că ei au voce că au tehnică vocală. Le spun: „măi copii, nu asta este important, nu încercați să demonstrați, dăruiți!” Acesta este principiul meu pentru un artist care urcă în scenă: e acolo ca să dăruiască, nu ca să demonstreze. Când vrei să demonstrezi totul se împietrește, nu se mai creează fluxul acela de energie între tine și sală.

O latură importantă în arta mea e zona istoriei. Mie mi-a plăcut istoria de mică, enorm. S-a întâmplat în familie, ai mei foloseau manuale alternative, înainte de 1989. Fratele mamei mele mi-a pus în mănă “cartea cu coperți albastre”, cum îi spuneam eu, despre istoria României din Interbelic. O istorie, care, la școală nu se învăța. De atunci, a încolțit în mine ideea că trebuie să văd dincolo de ceea ce învățam la școală. Am tot scormonit în mine, așa am ajuns la concluzia că anumite povești trebuie scoase la lumină și prin cântec. Am scris mai multe cântece și le-am dat viață în muzică, iar pentru unele și azi plătesc, de exemplu pentru cântecul despre memoria mareșalului Antonescu.

M.A.: Ce modele ați avut?

M.G.: Bunica mea din partea mamei, mi-am luat-o ca model, că era blândă, mi-am spus că eu vreau să ajung ca ea la bătrânețe. Avea o blândețe în privire și un fel de a fi care nu îți permitea să ridici tonul la ea. Te privea și simțeai că trebuie să fii la fel de bun și blând ca ea. Un om care a crescut 10 copii, n-a avut o viață ușoară. Primul cântec „Flori de lumină”, l-am scris pentru bunica mea. Avea părul alb ca zăpada, o priveam și parcă vedeam cum îi cresc flori de lumină în cap. Așa mi-a venit să spun: că bunica are flori de lumină în cap. De la mama mea, am învățat, cum este să dăruiești. Mama a dăruit toată viața ei, de la dragostea ei, la hainele de pe ea, tot dăruia. Mama a făcut teatru de amatori, tata era acolo regizor. Când a fost cutremurul din 1977, a scris Păunescu un poem fluviu, mai lung decât „Luceafărul”, în 48 de ore, mama a învățat tot acel text, l-a recitat pe scena din Reșița, unde nu era om care să nu plîngă. A venit un tovarăș și i-a zis: “Maria tu ești în stare să faci și pietrele să plângă”. Mi-a rămas atunci în conștiința mea, că o să urc pe scenă o să trebuiască să fac și pietrele să plângă. Să stârnești emoția publicului, despre acest lucru este vorba.

M.A.: Îmi aduc aminte că ați cântat și pentru deținuți. Cum ați ajuns să cântați în penitenciar?

M.G.: Una dintre experiențele teribile pe care le-am trăit a fost atunci când am cântat pentru deținuți. Să cânți într-un penitenciar, să te uiți în ochii acelor oameni, să le vorbești despre cer, despre curcubeu și să-i vezi lăcrimând, a fost o chestie fantastică. Eu am văzut în acei oameni dincolo de privirea lor,  și de faptul că,  ei chiar aveau nevoie de o a doua șansă. După chestia asta, m-am implicat mai mult în niște lucruri. Am fost la festivalul lor de teatru “Exit”, se numea. M-a ajutat cel care era șeful penitenciarelor, Cătălin Bejan, atunci am scris niște materiale despre a doua șansă. Am cunoscut un deținut foarte talentat, încarcerat pentru crimă, el susținând că nu a făcut acea crimă. Am cântat la penitenciarul “Jilava”, apoi la “Poarta Albă”. Am avut o asemenea emoție, cum am avut acolo nu am mai avut nicăieri. Cum am ajuns să cânt acolo?  La Jilava nu este o biserică în penitenciar, este un loc unde se fac slujbele, neexistând clopote, chemarea la rugăciune se făcea cu muzică, puneau zilnic „Ave Maria” cântat de mine. Preotul a vrut să mă cunoască. Unii își descoperă în penitenciar umanitatea. Pentru mine a fost o surpriză totală acel festival de arte, cu teatru, artă decorativă, pictură, sculptură în lemn.

M.A.: Ați vorbit despre oamenii care v-au marcat cariera, au existat și oameni care v-au marcat sufletul?

M.G.: Oamenii care mi-au marcat sufletul au devenit cântece: iubirile mele. Pentru că, am spus mereu că, dacă dineva dorește să știe care este viața mea, e de ajuns să asculte cântecele mele, pentru că acolo sunt poveștile mele de viață. Fiecare cântec pe care l-am scris este o poveste pe care am trăit-o. Rămâne în eternitate. Știu că la un moment dat unul dintre oamenii dragi mie, Lilian Zamfiroiu, ambasadorul de la Luxemburg de acum, pe care l-am cunoscut când era ambasador la Roma, am descoperit că suntem pe aceeași lungime de undă, ne-am împrietenit de mai bine de 15 ani. El și familia lui, practic, m-au adoptat. Când scriam un cântec, familia Zamfiroiu îl asculta. „Maria ai scris iar un cântec frumos, iar te-ai îndrăgostit, iar ai suferit”, îmi zice Lilian, acum să-ți spun ceva cât se poate de cinic, dacă de asemenea suferință ai nevoie ca să scrii cântecele astea frumoase, îți doresc multă suferință de acum încolo! Ca să ne bucuri pe noi cu ale tale cântece.”

Chiar dacă Lilian a spus-o sub formă de glumă, mi-am dat seama că majoritatea cântecelor mele s-au născut din lacrimi. Unele s-au născut din seninul sufletului meu, aici pot spune că cea mai frumoasă poveste de dragoste a mea s-a transformat în curcubeu. Am scris „Curcubeul” într-o stare de beatitudine totală, de fericire adevărată, chiar dacă acea poveste era încheiată a rămas pentru totdeauna cea mai frumoasă poveste a mea, iar cel pentru care am scris a fost jumătatea mea. Tu ești mai mult decât știi/ Tu ești tot ce eu am uitat/ Tu ești ce aș putea deveni/ De fapt tu ești cerul splălat/ Îndelung așteptat. O altă poveste interesantă: iubirea mi s-a arătat în vis. Așa am scris cântecul „Câmp de lavandă”. M-am trezit într-o dimineață zâmbind. Făcusem dragoste în vis într-un câmp de lavandă. Nu-i văzusem chipul, deși vorbisem toată noaptea cu el, mi-au rămas întipărite în minte, la trezire, dimineața, vorbele care au devenit primele versuri din cântec: “Îmi spuneai că nu ai rădăcini/ Dar eu știam că nu e așa”. Apoi am scris cântecul “Câmp de lavandă”. El a venit ca o stare din inconștientul meu, că îmi doream să trăiesc acea iubire de peste timp. Poate că, trăisem o iubire extraordinară în una din viețile mele anterioare, ea cumva s-ar putea materializa acum.  Și încă o aștept.

M.A.: Dragostea ne transformă, ne arde pe dinăuntru…

M.G.: Oooo, la mine toate poveștile de dragoste s-au transformat în cântece, au fost ca o transfigurare artistică. Aveam două șanse, ori să-mi tai venele sau să scriu cântecul. Și am preferat varianta ultima. Mi-aduc aminte că așa am scris cântecul „Cum ai fost?”, în urma celei mai frumoase povești de dragoste pe care am trăit-o. Undeva, cumva, eu îmi ceream iertare în cântec. Eu eram cea care am greșit. Când nu ai încredere în cel de lângă tine, nu ai încredere, chestia asta sapă. Am scris cântecul în ziua când turnurile gemene din SUA au căzut. Am scris cum în mine se reconstruia o lume nouă în timp ce lumea de afară se prăbușea. Mi-am asumat complet vina acestei povești. Așa a fost și „Punți înghețate” scris, are chiar accente dramatice. Atunci când am scris cântecul am făcut balet pe o punte de gheață foarte subțire.

M.A.: Nu v-a fost frică că se va rupe gheața?

M.G.: Ba da! Am fost foarte sigură că se va rupe, apropae că am ajutat-o. A fost un moment în care am vrut să-mi iau zilele, efectiv, dar m-a ajutat fetița mea, Cassandra. Gândul că am un copil, că are nevoie de mine, m-a ridicat din prăpastie, m-a trezit. Fiica mea acum are 35 de ani, atunci avea vreo 20 de ani și avea mare nevoie de mine. Am scris cântecul și m-am eliberat. Așa merg mai departe. Scriu un cântec și mă eliberez de tot felul de stări. Așa am scris „În armonie”, am trăit o foarte frumoasă eliberare.

M.A.: Ați avut regrete?

M.G.: Da. Am regretat că de multe ori am acționat impulsiv. Primul impuls e agresiv întodeauna. De multe ori am regretat la câteva minute după ce a ieșit din mine. Am greșit în fața unor oameni și am regretat imediat. Din păcate, puțini din cei cărora le-am greșit cu vorba, nu cu fapta, nu au înțeles gestul meu. Eu nu au putut să accepte iertarea mea. A fost un impuls, toți avem astfel de impulsuri. Important este să-ți dai sema la timp de ele. Ar mai fi un regret.Nu știu dacă s-ar fi schimbat viața mea sau cariera mea atunci, dar cine știe? Rămân cu regretul.Am fost invitată la Kiev, să cânt cu orchestra filarmonicii de acolo, să cânt „Ave Maria”, de ziua României. A ieșit totul foarte bine, nu pot să uit momentul acela emoționant.

Am terminat de cântat și orchestra s-a ridicat în picioare și a aplaudat. Nu eram solistă profesionistă, soprană, eu am cântat cu orchestra după o singură repetiție. Ceea ce cânt eu în folk are o impostație, opera sau opereta au altă impostație. Din școală mi s-a spusă să mă hotărăsc pe ce cale merg, pentru că vocea trebuia cultivată într-un anumit fel. Dirijorul de acolo, de origine română, Nicolae Misnei, mi-a făcut făcut propunerea să facem un spectacol „Ave Maria”, la Kiev, eu să cânt partiturile a mai multor compozitori, eu cântam „Ave Maria” a lui Schubert, partea a II-a să fie cântecele mele orchestrate simfonic. Atunci, eu m-am temut. Am simțit că e prea mult pentru mine. Că ar fi trebuit să renunț total la folk și să mă dedic acestui gen muzical. M-ar fi scos din circuit, n-aș mai fi avut spectacole, apoi nici bani.

Îmi era și teama de a eșua. Nu suport eșecurile. Mi-a fost teamă, că n-am să pot fi la înălțime proiectului. Am refuzat.A mai venit, la un moment dat o propunere asemănătoate de la profesorul meu Doru Morariu, ajunsese la Iași, ca dirijor, care mi-a spus: “Maria  cât voi trăi, voi vegehea asupra destinului tău artistic.” Eu nu am băgat în seama. M-a rugat, ca să-i trimit partiturile la „Floare de vârtej”, ca sa facem spectacol la Iași, cu corul Filarmonicii. Regret că nu am avut atunci timpul necesar nici forța să scriu partiturile. Am făcut școală de muzică, dar nepracticând scrisul partiturilor îmi ieșise din mână. Doru s-a supărat pe mine atunci.

M.A.: Aveți o dorință neîmplinită?

M.G.: Mi-am dorit să joc într-un “musical”. Am simțit că actoria nu ar fi atât de complicată. Eu joc un rol și când intru pe post la radio la emisiunea mea. Dacă ar mai fi ceva, mi-aș dori să joc într-un spectacol de musical. Aș mai vrea să am suficient timp să scot discul cu cântece românești: “Cu tricolorul la vedere”. Să fie în accepțiunea mea, cântece patriotice: „Inima de la Balcic”, dedicat Reginei Maria, „Scrisoare din Basarabia”, scris cu multe lacrimi. „Nu plânge maică Românie”, un cântec scris pe versurile care s-au gsit în ranița unui soldat care a murit în Primul Răzvoi Mondial. Ultimul cântec patriotic scris, dedicat zilei de 22 iunie 1941, când mareșalul Antonescu a trecut Prutul, iar pentru România a început al Doilea Război Mondial. Am văzut, că cei mai mulți soldați care au murit în război au fost îngropați la Țiganca, în Basarabia. Am scris cântecul „Prutule coboară-ți malurile”, după o veche baladă auzită acolo. În acest spirit vreau să mai scriu 3-4 cântece pe care le prezint apoi într-un spectacol care să aibă nume de afiș: „Cu tricolorul la vedere”.

M.A.: Ce ați învățat de la fiica dumneavoastră, Cassandra?

M.G.: Să stau mai mult cu picioarele pe pământ. De fiecare dată când ajung prin alte lumi, fuge pământul de sub picioare, vine ea și mă bate pe umăr, mă aduce de fiecare dată cu picioarele pe pământ. De la ea am învățat că iubirea este foarte importantă, faptul că am simțit la ea o iubire nemărginită, m-a ajutat să merg mai departe în momentele cele mai grele.  Pentru că ea nu a acceptat niciodată ca cineva să spună niciodată un cuvânt clătinat despre mine, dacă cineva încerca să mă denigreze, ea sărea ca o leoaică. Faptul că fata mea mă iubește atât de mult m-a făcut să înțeleg că cel mai bun lucru în viața asta este iubirea.

M.A.: Iubirea dăruită sau iubirea primită?

M.G.: Iubirea sub toate formel ei, pentru că totul este iubire. Clar! Din iubire s-au născut cântecele, din iubire a venit și copilul meu pe lume, din iubire s-au născut cântecele patriotice. Când auzi “patriotice”, te strânge în spate, te gândești la comunism la tot ce era lozincard, ori eu mă gândesc la altfel de patriotism: fără lichele.

M.A.: Râsul e important. Dacă nu râdem într-o zi, parcă e ziua pierdută.

M.G.:„Râsu-plânsu’” specific poporului român. Acest lucru îmi amintește,de unul dintre ultimele interviuri a lui Ioan Gyiuri Pascu, la mine la emisiune. Era așa de necăjit! “Maria, lumea mă percepe în continuare cu glumele de la Divertis. Nu știe nimeni că am trecut în altă etapă a vieții mele”. Juca la Teatrul de Artă, cu fosta lui soție, Daniela Marin, în spectacol. L-am văzut acolo altfel. În cântec, era altfel. Am avut șansa să avem niște concerte, apoi am făcut emisiune cu el, am simțit acolo, în Gyuri, un soi de tristețe. Și în râsul lui avea tristețe. Se simțea neîmplinit. Își dorea să facă spectacole, să se dezvăluie așa cum era el, dar lumea îl dorea pe clovnul Gyuri. Scria poezii, cânta, ce voce bună avea! Ce cântece speciale avea! Nu știu dacă cineva a ascultat cu atenție cântecele lui, ce multe mesaje profunde găseai în ele! O latură pe care lumea n-a fost dispusă s-o vadă. Așa cum azi lumea e prea puțin e dispusă să vadă profunzimile artistului.

M.A.: Cum vă petreceți timpul liber?

M.G.: Citesc. Primesc multe cărți, le citesc, prin natura meseriei, mai ales la radio, eu primesc cărți. Le citesc, ca să știu de la cine le-am primit și de ce le-am primit. Am descoperit titluri interesante. Eu sunt fan Herman Hesse: „Jocul cu mărgelele de sticlă”, „Sidhartha”, „Lupul de stepă”…  Și Carlos Castaneda îmi place. Văd multe filme. „La Vita e Bella”,l-am văzut de nu știu câte ori. Filme vechi, filme care te fac să gândești la ce vezi pe ecran, dincolo de filmele comerciale. Nu ascund faptul că îmi plac filmele de dragoste, pentru că ele mă ajută să îmi găsesc un echilibru, când sunt prea încărcată, am o stare proastă, după o zi grea, prefer să văd “Vicki Barcelona”, să văd comedie, să mă destind.

M.A.: Vă este frică de viitor?

M.G.: Nu. Nu mi-e frică. Am trecut niște punți grele de-a lungul vieții. Consider, că fiecare zi pe care o trăiesc este un bonus. Mi-am trăit viața din plin, am făcut tot ce am vrut, am văzut lumea, am cântat în toată lumea, am văzut-o, am trăit stări de fericire maximă. Nu știu ce aș mai putea primi în plus în viitor. Nu mi-e frică de moarte. Am văzut moartea cu ochii de două ori, am scăpat, am plecat în pelerinaj la mănăstirile rupestre din Republica Moldova. Dumnezeu mă ajută. Uit mereu situațiile de viață urâte. Țin minte lucrurile frumoase și bune. Așa am putut merge mai departe. Poate cândva o să scriu memoriile. Viața mea e chiar de film…

Fotografii: arhiva personală Maria Gheorghiu, Facebook

Distribuie acest articol Oficial Media
Share