Constantin Dulcan, despre LEGILE UNIVERSULUI: „În natura tuturor lucrurilor este o inteligență, este o relație logică, nu o întâmplare!”

Dumitru Constantin Dulcan este neurolog, psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, profesor universitar  şi autorul a numeroase cărţi. Cea mai cunoscută este „Inteligenţa materiei”, apărută în 1981, despre care unele voci spuneau că ar fi fost demnă de premiul Nobel, prin perspectiva propusă. Regimul comunist a blocat cartea, dar ea a fost reeditată după 1989 şi  distinsă cu premiul Academiei române pentru filozofie „Vasile Conta” (în 1992).

Fragmente extrase din emisiunea „Altceva”, cu gazda Adrian Artene.

AICI poți citi PRIMA PARTE a interviului

A.A.: Aș vrea să listăm cumva cele patru legi ale Universului pe care le-ați identificat, pentru că sunt de o frumusețe aparte, sunt ca un răsărit.

Constantin Dulcan: Da. Prima lege este aceea a lui Newton. În 1687 o publică, legea gravitației. Interesant, toate obiectele care au o anumită greutate, cad pe Pământ (Galileo), dar altele dimpotrivă, care sunt ușoare se ridică. Și ideea era că tot ce are originea pe Pământ vine la Pământ – nu era forța gravitației cunoscută, descrisă atunci, iar cele care vin din cer se duc spre cer. Deși erau savanți, nu aveau suportul nostru științific, nu era atât de simplu să dai niște explicații. De asta m-a amuzat. Vaporii de apă, fumul se duc în sus. Uite, e o idee care astăzi ni se pare evident destul de neștiințifică, dar la vremea aia nu aveau alte lucruri de gândit, un suport științific ca să poată înțelege lucrul acesta.

Mie mi s-a părut că cel care a descoperit că Pământul este rotund a fost o minte colosală. Colosal să te gândești la lucrul ăsta când tu vezi platul. Asta se cheamă realism naiv. Noi vedem Pământul plat și dacă spui unuia care nu are informație că este rotund… „Unde vezi dom’le rotund?!”. […] Când am scris „Inteligența materiei”, pentru acest motiv am pus sintagma de inteligență a materiei, înțelegând că în natura tuturor lucrurilor este o inteligență, este o logică, este o relație logică, nu o întâmplare.

A.A.: Continuăm periplul prin legile Universului…

Constantin Dulcan: A 2-a lege este a forțelor tari și forțelor slabe la nivelul atomic. Forțele slabe sunt la nivelul chimiei […] aici este inteligența hiperexactă. La nivelul inteligenței umane este încercare-eroare-succes. Îmi aduc aminte, eram într-o țară asiatică și lucrau foarte mult aparatură pentru medicină. Aici era cel care făcea invenția, inginerul, și în față medicul. Mai punea un fir, vedea un efect, dădea către medic să vadă cum e. Tot așa din bucăți, puțin câte puțin se construia un aparat. Asta este mintea umană. De asta noi ne-am creat o civilizație. Încercăm, nu ne iese. Căutăm toate soluțiile, punem în toate ipostazele acele elemente care compun ceea ce vreau să obțin, până obținem! Așa s-a creat civilizația!

CITEȘTE ȘI Constantin Dulcan: Există o „lume de dincolo”, aceea din care venim si care este originea noastră

Deci la nivelul inteligenței umane este încercare-eroare-succes, la nivelul forțelor slabe nu există decât strict „așa” și forțele tari… De exemplu hidrogenul, care are 007. A apărut o carte, „Dovezi științifice de existență a lui Dumnezeu”, ducem tratative să o traducem și noi. În Franța a făcut furori. Dacă cifra aia dupa 00 era mai mare sau mai mică, ori nu era hidrogen ori era alt element. Nu era apă, nu era viață. Dați-vă seama, o fracțiune, o zecimală, uneori sunt șase cifre, alea dacă lipseau, Universul nu era.

Deci cine în Universul acesta poate să facă o matematică atât de extraordinar de exactă? Eu am spus, dacă există Dumnezeu, este un matematician perfect, este un geometru perfect, este un chimist perfect! Adică toate lucrurile sunt făcute la nivelul unei dimensiuni de o acuratețe extraordinară! Și vii tu care nu ai habar de nimic și spui „Ah! Nu există nimic!”. Cu nonșalanța asta a naivității.

A.A.: Și vechii greci, gânditorii, spuneau că Dumnezeu a geometrizat totul perfect.

Constantin Dulcan: Eu mă întreb așa: cum un popor atât de mic a reușit să creeze o bază civilizației occidentale? Platon zice că au fost două continente cu civilizații extraterestre. Una este Atlantida care a furnizat civilizația noastră occidentală și Lemuria care a fost suportul civilizației spirituale, asiatice, îndeosebi hinduse. Ei au avut o spiritualitate care se apropie foarte mult de dimensiunea de dincolo de noi, în timp ce noi suntem în dimensiunea materialistă. Platon le atribuie ca vârstă în jur de 20.000 de ani. Nu știu dacă putem să discutăm despre vârsta asta sau nu. Noi nu suntem primii în istoria lumii, a civilizației. Se pare că înaintea noastră au mai fost civilizații care, dacă au depins de om, au dispărut.

Suntem oameni, suntem inteligenți. Dar la nivel uman cum suntem? Ce este o țară în care două forțe împing în sens contrar, unii înainte și alții înapoi? Un nimic. Va sta pe loc. Un zero. Am ajuns pe Lună, am ajuns pe Marte și atât, nu ne înțelegem între noi! Așa s-a întâmplat și între ei. S-au certat între ei. Se pare că Atlantida avea un masiv cristal care era capabil să înmagazineze energia psihică. Aveau vehicule de o cu totul altă inventivitate, dar sub raport uman s-au comportat la nivel stupid.

A.A.: Oare nu vom repeta și noi la un moment dat această greșeală?

Constantin Dulcan: Dacă e un război atomic nu dispărem la fel? Nu transformăm Pământul din nou într-un bulgăre de foc, cum a fost acum 5 milioane de ani? Când am scris „Inteligența materiei”, am făcut diferența între inteligență și înțelepciune. Înțelepciunea înseamnă modul etic, moral și util în care folosești inteligența. Inteligența unui bandit, unui tâlhar e vai și amar pentru victima lui, este cumplit. Pentru că este inteligent, are o mie de moduri de a te duce într-o postură care să-i fie convenabilă lui, în timp ce tu poate nu ești la nivelul inteligenței lui și nu te gândești la toate căile pe care le poate folosi ca să te jefuiască sau mai rău. Deci, omul a ajuns la nivelul unei civilizații extraordinare. A nu recunoaște lucrul acesta înseamnă să fii naiv.

Dar când e vorba să înțelegem niște lucruri foarte mici când e vorba de existența noastră, suntem atât de naivi! Atât de neînțelepți! Există un limbaj, am scris despre puterea gândului. În loc să ne certăm folosind niște cuvinte cu o frecvență joasă, să ne îmbolnăvim amândoi, nu e mai bine să ne înțelegem și să trăim toți în pace și în armonie? Atât îi trebuie omenirii! Pentru ce facem războaie? Am spus: „Un război în secolul 20 e o mare nimicnicie declarată oficial!”. Cei care fac războaiele nu se duc ei la război, ne trimit pe noi. E convenabil! Aia mănâncă icre negre și fac război. Pentru ce? Vă gândiți, riscul unui război care e aproape de noi, ce ar putea însemna pentru omenire?

Lorena Iordache

“O faţă care trudeşte atât de aproape de piatră s-a transformat ea însăşi în piatră! Îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfârşit. Ceasul acesta, care este ca o respiraţie şi care revine tot atât de sigur ca nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fiecare din aceste clipe când părăseşte înălţimile, coborând pas cu pas către viziunile zeilor, este superior destinului său. Este mai puternic decât stânca lui.”

“Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă stăruinţa superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers fără de stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”

― Albert Camus, “Mitul lui Sisif. Eseu despre absurd.”

Distribuie acest articol Oficial Media