De vorbă cu Alexandrina CARAGIALE

Un interviu inedit cu văduva lui I.L. Caragiale publicat la 25 de ani de la deces, în “Universul literar”despre cum era dramaturgul în familie, care erau fricile, plăcerile, bucuriile sale, din care am luat fragmente pe care le-am scris în limba română de astăzi.

Alexandrina, fiică de arhitect, se căsătorește cu I.L. Caragiale în decembrie 1888. Căsătoria religioasă are loc în București la Biserica Boteanu, în 10 ianuarie 1889, fapt consemnat în toate ziarele timpului sub toate formele.  Primi doi copii au murit  de vărsat de vânt, ceilalți doi, Luca Ion și Ecaterina, alintați Lucky și Cuky, au trăit. Mateiu era fiul lui Caragiale dintr-o relație pasageră, făcut înainte de a se căsători cu Alexandrina. I.L. Caragiale a murit la Berlin, în 1912, iar după înhumarea sa la Cimitirul “Bellu”, în noiembrie, Alexandrina Caragiale (n. 1865 – d. 1954), s-a mutat în București. Când reporterul ziarului “Universul” i-a luat interviu la 25 de ani de la decesul soțului ei, nu mai știa cineva despre existența ei retrasă.

Autorul “Nopții furtunoase” fusese colaborator al ziarului “Universul”. Jules Lemaître, redactorul “Universului literar”, povestește în al său interviu despre cinstea de a fi prezentat văduvei de către doamna Ştefania, nevasta lui Paul Zarifopol, prietenul lui Caragiale. “Eram de altfel avertizat de distinsa mea însoţitoare, că doamna I. L. Caragiale, ca şi gloria soţului ei, nu cunoaşte jignirea aspră a timpului, că circulaţia zgomotoasă şi haotică a Bucureştilor nu-i sperie pasul sprinten. Simplă, bună și modestă, de-o frumusețe meridională, soția dramaturgului îmi satisface curiozitatea și răspunde la toate întrebările amabil”.

Alexandrina despre I.L. Caragiale

Părinţii, frații. “Jean îmi vorbea adesea despre tatăl său şi despre mama lui. I-a iubit adânc pe amândoi; vorbea de mama lui ca de o icoană. A moştenit de la ea inteligenţa şi înclinarea pentru muzică. Ea era braşoveancă, născută Caraboas. A rămas văduvă în 1868, cu doi copii, căci unul murise când era mic. Soţul meu a îngrijit de ea şi de sora lui, luându-le cu sine la Bucureşti. Sora lui, Lena, (Elena), era extraordinar de inteligentă, destul de urâtă, dar cu ochi nespus de mobili şi sclipitori. ÎI adora şi mă iubea enorm, a murit în braţele noastre, era în vârstă de 48 sau 49 de ani (1856—1905)”.

Copilăria. “Soțul meu a fost un copil vioi şi zvăpăiat. Odată, la Ploieşti, pe când se scoseseră ferestrele din ţâţâni, ca să fie spălate, el s-a distrat, a vrut  să le ia la ţintă cu pietrele, spărgându-le pe toate. Povestea cu entuziasm despre institutorul său, Basil Drăgoşescu, de la care pretindea că învăţase să scrie cum trebuie şi căruia spunea că-i e dator cu ce realizase”.

Despre Eminescu. „După moartea lui Luca, (fratele mic al dramaturgului) Jean şi cu ai lui au stat câtăva vreme la verişoara Cleopatra Lecca, divorţată de colonelul Poenaru, cea care l-a inspirat pe Eminescu să scrie poezia „Pe lângă plopii fără soţ”. Cleopatra Lecca venea şi la lecturile ,,Junimei” în casa lui Titu Maiorescu. Apărea grozav de vopsită şi stârnea senzaţie. Eminescu aştepta mahmur, până ce ea îşi făcea apariţia. Era ca o muză pentru el. Într-o vreme poetului îi căşunase că prietenul său și soțul meu i-ar face curte verişoarei şi-l ameninţă cu moartea, dar soțul meu reușea să-l liniştească cu mare greutate. Era un impulsiv Eminescu”.

Cum au devenit familia Caragiale. “M-am dus la Teatrul Naţional însoţită de câteva prietene, să asist la o reprezentaţie cu Sarah Bernhard. Nu mai erau bilete la casă. În timp ce stăruiam pe lângă Alexandru Brăiloiu, secretarul, a intrat în birou I. L. Caragiale, directorul general al teatrului. M-a ascultat surâzând și mi-a făcut plăcerea. M-a luat de braţ, ca pe o veche cunoştinţă, ca să mă ajute să urc scările. Zărind o doamnă bătrână, care urca greu treptele spre galerie, m-a lăsat şi a oferit braţul venerabilei persoane. Studenţii de atunci, zgomotoşi își aşteptau rândul, la locurile gratuite, făceau comentarii impertinente, — când Caragiale, venise să vadă dacă sunt mulţumită de loc, junii obraznici se prefăceau a se întreba dacă directorul general vine pentru doamna cea prea trecută sau cea tânără, adică eu. A fost, aşadar „le coup de foudre”. Aveam 19 ani. [După niște ore de nesomn, a doua zi, s-a prezentat la ușa arhitectului, tată Alexandrinei să o ceară de nevastă. Era deja îndrăgostit. Tinerii s-au căsătorit la câteva săptămâni].

Rădăcinile Alexandrinei Caragiale. Bunicul meu era florentin, un De Castro. Căsătorit cu o rusoaică, s-a refugiat la Constantinopol. O parte din fraţii şi surorile lui au trecut în Rusia şi s-au aliat cu familiile mari de acolo. Tatăl meu, Gaetano Burelli, a stat aproape 25 de ani în Franţa, unde a urmat şcoala de Bele-Arte şi arhitectura, luând diploma de argint ca laureat. A fost adus în ţară de principele Bibescu, după ce fusese un timp secretarul lui Lamartine, poate chiar în timpul Revoluţiei de la 1848. Aci a fost restaurator de monumente istorice. S-a căsătorit cu o domnişoară din familia Fălcoianu. A murit la adânci bătrâneţi, în 1896. ÎI vizitam cu soţul meu, la moşia sa, de lângă Pătârlagele unde Jean şedea ceasuri întregi de vorbă cu un ţăran foarte ager, Cuţiteiu. (Cuţiteiu devine personaj în nuvela „Păcat”)”.

 În familie. “Jean a fost un desăvârşit soţ şi tată. Nu-i plăcea să mă vadă cu lucru de mână sau văzând de ale casei. Era câteodată coleric cu prietenii, dar cât se poate de prevenitor cu mine şi copiii”.

Lucky, copilul fenomen. “Îşi adora copiii. Bine că s-a dus înainte de a-l pierde pe Lucky (mort în 1922, la doar 28 ani). Mie nu mi-a fost dat acest noroc. Strălucitul Luca, copilul-fenomen, care compunea de la vârsta de 11 ani, stăpânea patru sau cinci limbi străine şi era un cititor nesăţios. Mic și grăsuţ, cerea să viziteze anticarii din Alexanderplatz şi suia pe scări, să-şi rupă nasul, nu alta. Ce am pierdut eu, când te gândeşti! Aşa bărbat, aşa băiat! Jean ţinea să-şi ascundă iubirea faţă de copii, dintr-un principiu formal de educaţie. Îşi manifesta cu zgârcenie sentimentul, printr-o mângâiere fugitivă, pe creştet. Idealul său de creştere era oarecum englezesc. II găsea mai realizabil, şi sub raportul instrucţiunii, la Berlin, decât în ţară. Călătorisem împreună prin Italia, Franţa, Belgia, Olanda şi Tirol, până s-a hotărât să ne stabilim la Berlin, unde-l încântau ordinea, cinstea, curăţenia, confortul”.

Frici și boli. „Era cam ipohondru și sensibil la variaţiile climaterice. Îi era frică de incendiu şi de aceea nu frecventa cinematograful şi ni-l interzicea. Nu-i vorbă, şi la teatru, se temea de foc. Avea şi fobia epidemiilor. Văzuse holera la Bucureşti şi se alesese cu spaima. Avea o frică grozavă de cancer, spunând că va muri de această boală, ca şi mama şi sora lui. În tren, tremura la gândul deraierilor. Când pleca pentru câteva zile în ţară, eram înţeleşi să-i telegrafiem zilnic, ca să fie liniştit că nu ni s-a întâmplat nimic. La Sinaia, odată, când întârziase telegrama de la noi, îi spunea lui Gherea că-l înnebunește  nesiguranţa”.

La Berlin. “Cunoștea vocabularul uzual al limbii germane cât să se poată înțelege. Se împrietenise cu toţi furnizorii. Din câteva cuvinte, unite cu gesturi şi mimică, se înțelegeau. Cine-l cunoştea, spunea aceiaşi vorbă: „Ach, der reizende Mensch!” (Ce om fermecător!). La Berlin, bucuria cea mare era muzica de cameră, cu pianistul Dumitriu, cu maestrul Barozzi, cu Cella Delavrancea, erau apoi concertele, pentru care se duceau cu predilecţie la Lipsca, unde se întâlneau cu soţii Zarifopol. Știa pe dinafară şi fluiera toate operele şi simfoniile”.

Scris și citit. „Citea foarte mult şi era în curent cu tot ce se scria în ţară. Scria foarte greu şi numai noaptea. Se tortura scriind şi simţea nevoia să-şi verifice impresiile prin lectură: îmi citea tot ce scria, mie, mamei, surorilor. Era în stare să cheme şi pe bucătăreasă să-i citească”.

Politica. „Nu iubea politica, dar avea un singur vis: să ajungă în Parlament, să-şi spună cuvântul, de la tribuna Camerei. A făcut cu Take Ionescu un pact: să-l urmeze cu credinţă, că va fi deputat, la prima ocazie”. (Nu a fost ales în Parlament, iar de supărare s-a auto exilat la Berlin. )

Decesul. „Până în ajunul morţii, m-a ţinut de rău să nu mă ostenesc cu lucrul de mână: pregăteam câte ceva, fiindcă trebuia peste două-trei zile să plecăm la Travemünde; era la noi şi Cellica (Delavrancea); el mi-a cerut să las lucrul şi să stăm de vorbă. S-a retras spre miezul nopții cu Lucky (Luca, fiul cel mic) şi au mai stat de vorbă o oră-două. A doua zi de dimineaţă, n-am îndrăznit să-i scol devreme, fiindcă îmi spusese că avea de gând să mai lucreze. L–am aşteptat să sune, ca de obicei, să-și ceară micul dejun. Când s-a întors Lucky de la Bismarckgymnasium, la 11 dimineaţa, am intrat la el în odaie, să văd dacă s-a deşteptat. L-am găsit pe jos; era cu lampa de la căpătâi aprinsă, cu jurnalul şi ochelarii căzuţi. Atunci mi-am dat seama de nenorocire; se vede că se prăpădise într-un acces de tuse, pe care-l auzisem, parcă pe la ora 6 dimineaţa”.

 „Omul fără noroc !”, cum spunea Alexandrina Caragiale despre soțul său, cât a trăit, a găsit un adevărat refugiu în familie. (Sursa: Universul literar, 1938)

Monica Andrei

MONICA ANDREI este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L Caragiale”, București – România. Are master în Management și Marketing Cultural. A publicat numeroase articole, cronici, interivuri în publicații despre cultură pe suport de hârtie („Național”, „Oameni singuri”, „Paranormal”, „Dracula”, „Teatrul Azi”, „Liceenii”, Revista „Starea de Urgență”, Revista „Theatron”, Revista „Magazin Istoric”, Revista “Biblioteca Bucureștilor”), dar și în mediul online (Revista la Plic, www. Ziarul Metropolis, www.Scriecustiloul, www.Stiridebine, Revista 13). A colaborat cu Radioul Național postul Radio Cultural pentru emisiunile: „Scena și Ecranul”, „Tentații culturale”, „Arte”, „Cinemagia”. A editat și redactat albumele Teatrului Metropolis: “7 ani de Metropolis” și „Istoria Teatrului Metropolis”.

Distribuie acest articol Oficial Media