Oficial Media

Știri din Târgoviște, Dâmbovița, România.

Dumitru Constantin Dulcan: „Omenirea se îndreaptă spre o nouă conştiinţă”

Dumitru Constantin Dulcan este neurolog, psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, profesor universitar  şi autorul a numeroase cărţi. Cea mai cunoscută este „Inteligenţa materiei”, apărută în 1981, despre care unele voci spuneau că ar fi fost demnă de premiul Nobel, prin perspectiva propusă. Regimul comunist a blocat cartea, dar ea a fost reeditată după 1989 şi  distinsă cu premiul Academiei române pentru filozofie „Vasile Conta” (în 1992). Alte cărţi scrise de D.C. Dulcan sunt „Mintea de dincolo”, care abordează experienţele morţii clinice, „În căutarea sensului pierdut”, cu două volume – Întâlnirea cu destinul şi Creierul şi noua spiritualitate,  „Somnul raţiunii”, „Către noi înşine”, „Gândirea omului modern”,  „Culmi şi limite”. Profesorul Dulcan a fost şeful secţiei de neuropsihiatrie din cadrul Spitalului Militar Central şi este membru al unor prestigioase societăţi ştiinţifice naţionale şi internaţionale (Academia Americană de Neurologie, Societatea Europeană de Neurologie, Organizaţia Internaţională de Cercetare a Creierului).

Interviu cu profesorul universitar Dumitru Constantin Dulcan

– Boala e prin urmare rezultatul tuturor influen­ţelor negative?

– Venim pe pământ pentru a evolua, dar prin erori repetate ne creăm nişte dezechilibre, nişte energii ne­gative, care nasc suferinţa. Suferinţa este rezultatul comportamentului nostru, care a ajuns, de-a lungul secolelor, să fie într-un mare dezacord cu biologia noastră şi cu legile fiinţării noastre. N-am fost creaţi de Dum­nezeu să suferim, biologia noastră o demons­trea­ză: avem nevoie de fericire. În concluzie, devenim ceea ce gândim, sănătoşi sau bolnavi, fericiţi sau nefe­riciţi. Chiar şi la nivelul creierului, înnoirea celulelor noastre nervoase este favorizată de o gândire cons­tructivă, optimistă şi este inhibată de agresivitate, furie şi depresie. Orice emoţie negativă blochează celulele sis­temului imunitar pentru cinci, şase ore. Asta în­seamnă că un gând de invidie, de răutate, un necaz ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore. Ştim din descoperirile fizicii cuantice că orice gând are un substrat de câmp, acest câmp are efect de dispersie, se pro­pagă în spaţiu. Când ne gândim insistent la un lucru, îl creăm în planul de dincolo de noi, iar el se întoarce la noi. Putem, deci, face rău cu un gând, nu nu­mai nouă, ci şi celorlalţi din jur şi întreg universului. Am avut ocazia să verific şi în practică lucrurile astea. Pacienţii optimişti, ferm convinşi că se vor vindeca, îşi aju­tau organismul să lupte cu boala şi chiar se recu­perau. Ceilalţi, pesimiştii care se plângeau în perma­nenţă, se otrăveau cu propriile gânduri, iar starea lor se deteriora. Îmi pare rău că nu am avut resurse financiare să-mi fac un sanatoriu, în care să le vorbesc bolnavilor despre boala lor şi despre comportamentul care duce la vindecare. A învinge boala înseamnă, în primul rând, a o înţelege şi a nu te revolta contra ei.

– Autosugestia e foarte la modă în ziua de azi. Cre­deţi şi dvs. că am putea fi mai sănătoşi doar prin puterea gândului?

– Sunt şi boli care ne sunt date ca lecţii. Dar în cele mai multe cazuri, bolile noastre au cauze spirituale: in­vidia, răutatea, competiţia acerbă, egoismul şi do­rinţa de răzbunare, la care se adaugă frica şi stresul ge­ne­rat de o societate ultratehnologizată. Stresul înseam­nă moartea celulei. Încă de la anul 1000, Avicenna a făcut un experiment şi a pus un miel într-o cuşcă lângă cuşca unui lup. Mielul a murit, pur şi simplu, de frică. Când ne e frică, nu se mai secretă chimia necesară şi celula moare. Pe termen lung, asta înseamnă scleroze, boli degenerative, Parkinson şi demenţă. Ce să mai vorbim despre faptul că epoca noastră e una din epo­cile cu cele mai multe cazuri de depresii şi suicid. Şti­aţi că depresia este unul din factorii care favorizează apariţia bolii Alzheimer? Depresia este o otravă pentru organism. Ca să răspund însă la întrebare, ar trebui să înţelegem că nu ne putem păstra sănătatea decât gân­dind şi făcând binele, pentru a fi în armonie cu uni­versul. Iisus avea dreptate când îndemna pe fiecare să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi.

“Când crezi, îţi mobilizezi toate mecanismele de vindecare”

– Faptul că aţi demonstrat ştiinţific existenţa lui Dumnezeu v-a întărit şi mai mult credinţa? V-aţi apropiat şi mai mult de Hristos?

– Eu nu cred în Iisus doar pentru că aşa am fost educat de părinţi. Sunt un intelectual trecut prin şcoli, care a căutat să-şi explice lumea. Dar dintre toate ma­rile spirite care au trăit pe Terra (Buda, Confucius, Pi­ta­gora etc) Iisus are cea mai perfectă acoperire ştiinţi­fică. Am luat rând pe rând toate noţiunile predicate de el şi toate pot fi explicate în termenii ştiinţelor actuale. Vă dau doar un exemplu. Ce înseamnă iertarea? Din punct de vedere spiritual, înseamnă pace şi armonie. Din punct de vedere ştiinţific, prin iertare, la nivel de ADN, modelul negativ este pur şi simplu şters şi se instalează în corp o bună chimie şi un echilibru ener­getic. E fantastic, e pur şi simplu ca resetarea unui com­puter. Despre puterea credinţei, am vorbit deja. Iisus ar fi putut zice “eu te-am vindecat”, dar a ales să spună “credinţa ta te-a vindecat”. Când crezi, îţi mo­bilizezi toate mecanismele de vindecare. Dar a şti că Dumnezeu există nu e totul. Doar religia îţi dă trăirea emoţiei transformatoare, acea deschidere a sufletului prin care trăieşti cu adevărat relaţia cu Dumnezeu. Nu doar mersul la biserică e important, ci şi puterea ru­găciunii pe care o poţi face oriunde.

– Mai sunt oare canoanele şi dogmele Bisericii în acord cu spiritul vremurilor noastre?

– Din păcate, istoria ne dovedeşte că şi ştiinţa a gre­şit, negându-l pe Dumnezeu, şi Biserica a greşit, ar­­zân­du-l pe Giordano Bruno pe rug sau condam­nându-l pe Galilei. 200 de ani i-au trebuit Bisericii să accepte că pământul se învârte în jurul soarelui şi nu in­vers. În viitor, ştiinţa şi religia trebuie să-şi dea mâna, să se întâlnească la jumătate de drum, pentru a ajunge la o singură teorie care explică lumea. Orice excludere a unei părţi sau aducere la exagerare a alteia duce la rigiditate sau fanatism. Fundamentaliştii susţin că la Dumnezeu nu se ajunge decât pe o singură cale. Şi totuşi, Dumnezeu însuşi ne spune prin o mie de surse că drumurile spre el sunt nenumărate. Vârful mun­telui e unul singur, indiferent pe ce versant îl urci. Până la urmă, religiile vor ajunge la o concordie uni­versală. Nu este admisibil să spun că, dacă eu sunt ortodox, iar tu catolic, eu sunt agreat de Dumnezeu, şi tu nu.

„Omenirea se îndreaptă spre o nouă conştiinţă”

– Criza lumii de azi nu e şi o criză a spiritului?

Criza lumii ac­tua­le este în primul rând o criză morală, pen­tru că oamenii nu ştiu cine sunt cu ade­vărat. Omenirea se în­dreaptă spre o nouă con­ştiinţă, spre o nouă uma­nitate. Suntem în­tr-un moment de coti­tură. În următorii 10, 15 ani, vom ajunge în cu totul altă lume, o lu­me a spiritualităţii. Această aliniere a pla­netelor care s-a produs acum nu e doar un de­taliu de ordinul amu­za­men­tului catastrofic. Este o realitate astro­no­mică. N-o să ne creas­că cinci mâini, cu siguranţă! Schimbările vor fi la nivel de con­ştiinţă. In­trăm într-o zonă de energie cu o frec­venţă mult mai înal­tă decât cea în care eram. Asta va produce mutaţii fundamentale în creier şi la nivel de ADN. Deja s-au făcut teste pe un lot de copii născuţi între 1982-1983 şi s-a constatat că nivelul lor de inteligenţă e mult peste nivelul stabilit anterior pentru genii. Se crede şi că ADN-ul nostru ar putea să ajun­gă, în plan ener­getic, la 36 de spirale în loc de 2. Lumea vii­toare va fi a spiritua­lităţii şi a ce­lor supra­dotaţi. A­proa­pe îmi pa­re rău ca nu am vârsta s-o mai tră­iesc.

“Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a făcut o frunză”

– V-aţi dedicat întreaga viaţă eforturilor de a cu­noaşte. A meritat? Se spune că atunci când înţelegi totul, viaţa devine mai tristă.

– Din contră, cunoaşterea aduce cea mai mare bucu­rie. Ea aduce adevărul despre tine. E exact cum spune Iisus, “şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. Să înţelegi lumea îţi aduce o eliberare enormă de erori de gândire şi prejudecăţi. Îţi dă bucu­ria de a descoperi singur resorturi şi corespondenţe. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a făcut o frunză, o piatră sau un câine. Că mi-a dat posibilitatea să fiu om şi să ajung să ştiu ceea ce ştiu. E extraordinar să poţi afla cine eşti, de unde vii şi încotro te duci.

– Şi cine suntem noi, oamenii? Poate ştiinţa de azi să răspundă la o întrebare cu care filosofia se chinuie de milenii?

– Suntem conştiinţă întrupată şi suntem nemuritori. Timpul nostru în raport cu timpul de dincolo este doar o clipă fără importanţă. Venim de undeva şi plecăm spre altceva, viaţa pe Pământ e doar o scurtă vizită, o lecţie pentru evoluţia noastră. Facem cu toţii parte dintr-un plan divin şi suntem trimişi aici cu o misiune. Venim cu un bagaj de talente şi predispoziţii care ser­vesc misiunii noastre pe pământ. Despre lucrurile acestea putem afla mai multe de la cei care au traversat experienţa morţii cli­nice.

– Aţi întâlnit, în practica dvs. medi­cală, cazuri de moar­te clinică? Ce ne spu­ne experienţa lor?

– Experienţa mor­­ţii clinice ple­dea­ză pentru existenţa unei alte dimensiuni, spiri­tua­lă, în univers, din­colo de cea a lu­mii de pe Pământ, în care trăim adevărata noas­­tră viaţă. Cei ca­re au trecut prin moar­tea cli­nică şi au descris lu­mea de din­colo vor­besc despre întâlnirea cu o Fiinţă de Lumi­nă, pe care o asi­mi­lează cu Dum­nezeu.

– Dacă suntem ne­muritori, de ce ne e atât de frică de moarte?

– Pentru că nu cunoaştem adevărul despre noi şi cre­dem că totul începe şi se sfârşeşte pe Pământ. Moartea e experienţa conştiinţei care trece din planul fizic în planul spiritual. M-am întrebat mult timp de ce murim. De ce ne uzăm fizic, dacă energia fundamen­tală, cuantică, este infinită şi nu se consumă? Am în­ţe­les târziu că aici sun­tem doar la o şcoală, iar corpul e uniforma ne­cesară aici. Numai întrupaţi în carne şi oase avem senzaţiile tu­tu­ror lucrurilor. Im­pli­carea simţurilor e necesară lecţiei pe care o avem de învăţat. Moar­tea e trecerea în altă dimensiune, care e cea mai fericită.

– După mai bine de pa­tru decenii de prac­tică medicală în neu­rologie şi psihiatrie, creierul uman vă mai ascunde vreo taină?

– Creierul păstrează încă multe enigme. El este receptorul conşti­inţei sau, altfel spus, al lui Dumnezeu într-un sens mai larg. Facem o encefalogramă şi nu distingem decât o linie sinuoasă a activităţii electrice a creierului, dar nici o singură volu­tă nu ne spune că ea în­seamnă un cuvânt anu­me sau un gând. Cum trans­cende infor­ma­ţia din planul fizio­logic în pla­nul con­ştiinţei ră­mâ­ne de neînţeles. De aceea am fost printre primii care au îndrăznit să afir­me că nu conştiinţa e produsul cre­ierului, ci cre­ie­rul este produsul con­şti­inţei. Creierul nostru e doar un re­cep­tor. Aşa se explică cum ne re­amin­tim tot îna­in­te de moar­te, în filmul vieţii, deşi la bătrâneţe ui­tăm o mul­­ţime de lu­cruri. Ne­u­ronii îm­bă­trânesc şi mor, sunt ca un radio de­­fect care nu mai re­cep­­ţionează un­de­le. Me­­moria însă nu se pier­­de, e undeva în câm­­pul in­formaţional de deasu­pra. Vă daţi sea­­ma ce mister e în noi?

“Dacă m-am născut în România, înseamnă că trebuie să fiu aici”

– Să trecem şi la cele lumeşti. Aţi avut multe ecouri în Occident, după apariţia cărţii “Inteligenţa materiei”. Cu toate astea, nu aţi emigrat. V-am găsit la Sinaia, într-un mic birou cu vedere spre munte. În locul deschiderii, aţi ales izolarea.

– Când am scris Inteligenţa materiei, am plecat pe drumul ăsta de unul singur, într-o ţară cu un regim opresiv, unde numai de libera circulaţie a ideilor nu putea fi vorba. Ulterior am aflat că în Statele Unite se organizau întâlniri de specialişti care puneau aceleaşi probleme. Am avut o singură dorinţă atunci, în 1981, să nu fiu depăşit în cunoaştere, măcar până în anul 2000. Şi nu numai că n-am fost, dar mai sunt încă lu­cruri de scris şi demonstrat. De rămas, aş fi putut ră­mâ­ne la Paris, în 1986. N-am făcut-o pentru că sunt legat afec­tiv de pământul şi de neamul meu. Şi din con­şti­in­ţa faptului că, dacă m-am născut în România, în­seam­nă că trebuie să fiu aici. Profesor sunt, o maşină am, o casă am. Ce-mi mai trebuie? Aşa cum înţeleg eu lucru­rile în universul ăsta, singura mea referinţă e acolo sus. Mai departe nu ţine de mine.

– Aţi practicat medicina, aţi scris, aţi studiat, aţi par­ticipat la congrese şi conferinţe. Unde a mai în­căput între toate astea şi viaţa de familie?

-Toate vacanţele mele mi-am chinuit soţia şi fiul. Eu stăteam să lucrez, în timp ce ea stătea cu copilul singură. Mi-a spus cu tristeţe, imediat după căsătorie: “Credeam şi eu că eşti un om normal.” (râde) M-a iertat între timp şi m-a şi ajutat foarte mult în ceea ce am făcut. Şi acum lucrez în acelaşi ritm. Mă aşez la 8 dimineaţa pe scaun şi mă mai ridic după ce s-a lăsat noaptea. În Bucureşti n-aş putea face asta, fiindcă sunt prea multe lucruri care îmi distrag atenţia. Înainte să mă apuc să scriu “Inteligenţa…”, am stat mult şi m-am gândit dacă să mă angajez sau nu la un travaliu imens, riscând să-mi pierd cei mai frumoşi ani, între 30 şi 40, pentru un succes incert. Şi totuşi mi-am zis că merită. Nimic nu reuşeşte cu adevărat dacă nu faci sacrificii. Bucuriile pe care le trăiesc acum îmi demonstrează că am pariat corect.

 

 

Distribuie acest articol Oficial Media
Share