Voievodul Mircea cel Bătrân dăinuie astăzi în conștiința poporului român drept apărător de țară și al credinței creștine, rămânând purururea în pomenirea călugărilor de aici și a noastră, deopotrivă

Astăzi, pe 18  mai  se împlinesc 634 de ani de la sfințirea Mănăstirii Cozia ctitoria și necropola domnitorului Mircea cel Bătrân. 

”Cunoscând trecutul vom şti să preţuim prezentul şi să ne pregătim viitorul”

În anul 2018,  pornind de la o idee  ce s-a materializat mai târziu,  în calitatea mea de președinte al CLUBULUI DE PRESĂ, împreună cu doamna profesor Nan Melania, director adjunct la Şcoala Gimnazială nr. 3 din Lupeni am iniţiat proiectul ” Pe drumuri de istorie,credinţă şi cultură” – Să ne cunoaştem ţara,  să ne facem prieteni, să devenim mai umani. Elevii au ajuns și  la Mănăstirea Cozia,  unde au fost întâmpinați de Părintele Stareț Veniamin Luca,  de doamna subprefect de la aceea dată, Aurora Gherghina și de Zenovia Zamfir de la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea.  Elevii din municipiul Lupeni,  au avut astfel  ocazia să cunoască și să admire istoria și frumusețea Sfintei Mănăstiri Cozia și să afle lucruri inedite despre frumusețile și locurile sfinte ale județului Vâlcea.

Mănăstirea Cozia, una dintre cele mai importante ctitorii ale Voievodului Mircea cel Bătrân, a fost zidită între anii 1386-1388, la loc de linişte şi siguranţă, pe Valea Oltului, aproape de Călimăneştii Vâlcii, în apropierea muntelui de unde la acea vreme nu se putea merge mai departe spre Transilvania decât cu piciorul sau cel mult călare. Originea numelui de Cozia aminteşte de cuvântul pecenego-cuman “koz” care înseamnă nucă. În hrisovul domnesc din 20 mai 1388, unde apare şi prima menţiune a toponimului Râmnic, Voievodul Mircea explică actul ctitoririi: “De aceia, am binevoit domnia mea să ridic din temelie o mânăstire în numele sfintei şi de viaţă începătoarei şi nedespărţite Troiţe, dumnezeire nezidită[…] la locul numit Nucet pe Olt, adică Cozia[…]“. Cel care l-a sfătuit pe domnitor să ridice ctitoria de la Cozia pe locul unde se află astăzi, a fost călugărul cărturar Nicodim de la Tismana, “sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeieşti“, cel care a participat la târnosirea bisericii şi al cărui chip este zugrăvit în partea de sud a pronaosului. Vechile fresce au păstrat chipul lui Mircea cel Mare zugrăvit în naos, pe zidul din dreapta, în înfăţişarea sa de ctitor, îmbrăcat în costum de mare cavaler medieval apusean, alături de fiul său, Mihail.

Mircea cel Bătrân a dus aproape trei decenii lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești. Ziua de 31 ianuarie 1418, atunci când a trecut la cele veșnice, nu a însemnat însă odihnă pentru trupul său obosit de la atâtea bătălii. În spiritul unei vechi tradiţii, acest viteaz domnitor a dorit ca, după moarte, rămăşiţele lui pământeşti să i se odihnească în biserica mare de la Cozia – ctitoria lui cea mai de seamă. În documentul din 1 iunie 1421, după trei ani de la moartea lui Mircea, fiul său Radu Voievod, zice:«Cu râvnă către Dumnezeu, Domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă făcătoare Troiţă, am dat această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele şi am întărit şi am împuternicit ca să fie de ocină si de ohabă mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, şi spre veşnica lui pomenire… toate bălţile, începând de la săpatul pe Dunăre, până la Gura Ialomiţei», proprietăţi ale Nucetului pe Olt, adică la Cozia.

Mircea a murit  pe la vreo 60 de ani şi a fost îngropat la mănăstirea Cozia. A încetat din viaţă după o glorioasă domnie de 32 de ani, fiind înmormîntat în ziua de 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, «ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mănăstirea lui de la Cozia». Locul de odihnă veşnică a lui Mircea, are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuinţate obişnuit în secolele XII-XV. Pe mormânt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă, mormântul fiind profanat de mai multe ori.Piatra a stat distrusă pe mormântul lui Mircea până în anul 1936 când s-a făcut alta la noi în ţară, cu pisania alcătuită de Nicolae Iorga, având un conţinut mult mai bogat decît cel care există azi pe piatra mormântului. Inscripţia era: «Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea, (… urmează titulatura cunoscută) ctitor acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418». Această piatră a iscat discuţii cu privire la dimensiunea ei şi la conţinutul inscripţiei. După doi ani (în 1938), piatra a fost schimbată, folosindu-se probabil la construcţia scărilor dinspre miazăzi, care urcă la stăreţie. La 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, pe mormântul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Pe această piatră se află următoarea inscripţie: «Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418».

Alături de Mircea cel Bătrân îşi doarme somnul de veci monaha Teofana, mama lui Mihai Viteazul, care a adormit întru Domnul la anul 1605. Dupa asasinarea fiului ei, pe Câmpia Turzii, doamna s-a călugarit în această mănăstire, sub numele de Teofana.Într-un document din acel an (8 noiembrie 1601), doamna spunea: “Eu am luat sfintele rase (chipul monahal) în mănăstirea sfânta ce se zice Cozia.” Peste numai un an, nepotii ei i-au asezat deasupra o lespede funerară, păstrată până astazi, care poarta următoarea inscriptie: “Preastavi roaba Bajia (a raposat roaba lui Dumnezeu) cîlugarița Teofana, mama raposatului Mihai Voievod și fie-sa, doamna Florica și fiul sau, Nicolae Voda, au nevoit și au scris va dni Io Radu Voievod 1605.”

În cei 624 de ani de existenţă, din cauza acţiunii procesului ireversibil al vremii, precum şi a faptului că acest sfânt lăcaş a fost martor al tuturor momentelor istorice din viaţa poporului român, clădirile mănăstirii şi biserica au suferit reparaţii, adăugiri şi multe modificări.

Cozia a fost “preînnoită” de Neagoe Basarab (1517), Şerban Cantacuzino, mare ban, şi Constantin Brâncoveanu (1706-1707), când este zugrăvită în naos şi pridvor (1708), pictură originară (1390-1391), conservată în pronaos, parţial în altar şi naos, faţade cu decoruri ilustrând primele influenţe bizantine, cu chenare şi rozase originare traforate în piatră, crucea originară din vârful turlei, bolniţa cu hramul Sfinţii Apostoli, ctitorită de Radu Paisie (1542-1543), paraclisul sudic ctitorit în 1584 de stareţul Amfiloihie, paraclisul de Nord, zidit în 1710 de arhimandritul Ioan de la Hurez, muzeul cu valoroase odăjdii, manuscrise vechi, tipărituri, broderii şi obiecte de cult. În anul 1985 a fost spălată pictura de secol XVIII şi s-a pus în valoare pictura originală din secolul al XIV-lea din pronaos. Cozia nu este o copie după vreo biserică sârbă, ci o variantă a monumentelor din această şcoală (Kruševac, Kalenić, Veluce şi Ra-vanica). De acelaşi tip cu bisericile sârbeşti, Cozia a fost concepută cu mai mult simţ al măsurii şi cu gustul ce caracterizează tradiţia bizantină. În cerdacul lui Mircea a scris Grigore Alexandrescu “Umbra lui Mircea la Cozia“, una din cele mai frumoase poezii ale literaturii româneşti.

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ș-ale valurilor mândre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.
Dintr-o peșteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară,
De pe muche de pe stâncă, chipuri negre se cobor;
Mușchiul zidului se mișcă… printre iarbă se strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Este ceasul nălucirii: un mormânt se dezvelește,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește…
Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc.
Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stâncă-n stâncă,
Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.
Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute,
Și puternici legioane pe-a ta margine-ai privit,
Virtuți mari, fapte cumplite îți sunt ție cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?
Este el, cum îl arată sabia lui și armura 1,
Cavaler de ai credinței, sau al Tibrului stăpân,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura 2,
Uriaș e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?
Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile îl primesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nștiințează,
Și-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.
Sărutare, umbră veche! primește închinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirarea noastră la mormântu-ți a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.
Râvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință:
Până l-adânci bătrânețe pe români îmbărbătași;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință,
Și-al tău nume moștenire libertății să îl lași.
Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sunt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ți-a câștigat:
Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare,
De aceea al tău nume va fi scump și nepătat.
În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gândești poate la norodul ce-ai iubit,
Câtă ai simțit plăcere când a lui Mihai soție
A venit să-ți povestească fapte ce l-au strălucit!
Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaș odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat .
Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste și amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin științe și prin arte națiile înfrățite.
În gândire și în pace drumul slavei îl găsesc.
Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubește.
Și ai lui sângerați dafini 3 națiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topește
Crângurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc.
Dar a nopții neagră mantă peste dealuri se lățește,
La apus se adun norii, se întind ca un veșmânt;
Peste unde și-n tărie întunericul domnește;
Tot e groază și tăcere… umbra intră în mormânt.
Lumea e în așteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jelesc;
Și-ale valurilor mândre generații spumegate,
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.

Cozia ni se înfăţişează şi astăzi ca o sinteză arhitecturală sud-est europeană din veacul al XIV-lea, o vatră monahală de mare spiritualitate creştină şi una dintre cele mai autentice valori de patrimoniu cultural naţional.

Anul acesta, în luna aprilie a avut loc  și ceremonia primirii Sfintei Icoane a Maicii Domnului Prodromița, din Sfântul Munte Athos, purtată în procesiune de către Preacuviosul Părinte Stareț Veniamin Luca și așezarea ei în Sfânta Mânăstire Cozia pentru totdeauna.

„Descoperim la Mănăstirea Cozia, încă din secolul ctitoriei sale, duhul filocalic al unei vechi comunități monastice care se retrăsese în liniștea sihăstriilor de pe Valea Oltului – a subliniat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, în cuvântul de binecuvântare transmis la finalul slujbei de parastas – iar în a doua parte a veacului al XIV-lea, deopotrivă prin Sfântul Nicodim de la Tismana și prin numeroșii ucenici ai Sfântului Grigorie Palama, s-a făcut părtașă tradiției isihaste, întemeiată pe rugăciune și contem­plație, pe o teologie a vederii și experierii luminii dumne­ze­iești, a îndumnezeirii omului. Înnoirea duhovnicească isihastă a exercitat în veacul al XIV-lea o influenţă uriaşă asupra întregii lumi ortodoxe, atât în plan duhovnicesc, cât şi în planul artei creştine, prin capacitatea de sugerare a unei adânci vieţi spirituale. Prin ctitorirea Mănăstirii Cozia, a început o nouă perioadă pentru reorganizarea și dezvoltarea monahismului la poalele muntelui Cozia, în care viața duhovnicească a călugărilor va spori prin intensificarea rugăciunii și a trăirii lăuntrice, coroborată și cu ampla activitate culturală și misionară, a cărei tradiție continuă și în prezent”.
Totodată, Chiriarhul Râmnicului a accentuat că „adevărata moștenirea spirituală a ctitoriei Voievodului Mircea cel Bătrân rămâne efortul călugărilor de a păstra vie candela credinței unită cu rugăciunea și de a-i face pe credincioși să simtă cu adevărat, ca realitate, prezența Împărăției lui Dumnezeu. De aceea, îl cinstim pe Voievodul Mircea cel Bătrân, pentru că a avut înțelepciunea de a nu impune lucruri străine de tradiția Bisericii ci, în ascultare de părintele său duhovnicesc, Sfântul Nicodim de la Tismana, a sprijinit dezvoltarea isihasmului românesc care a luminat spiritualitatea și cultura română vreme de șase veacuri. Pentru toate acestea,Voievodul Mircea cel Bătrân dăinuie astăzi în conștiința poporului român drept apărător de țară și al credinței creștine, rămânând purururea în pomenirea călugărilor de aici și a noastră, deopotrivă”

În imediata apropiere a mănăstirii se află Castru Roman Arutela. El este amplasat între stațiunea Călimănești- Căciulata și Turnu, în Poiana Bivolari, pe partea stângă a Oltului, în apropierea celui mai lung și cunoscut drum din țară: Autostrada Antichității sau Calea lui Traian, drum ce avea atât rol rutier dar și militar. Construcția datează din anii 137 – 138 d.H, din timpul împăratului Hadrian, fapt dovedit printr-o inscripţie datată din anul 137, care afirmă ridicarea edificiului de către o formaţie de arcaşi sirieni. La Arutela a existat şi o aşezare dacică, care şi-a prelungit existenţa sub stăpânirea romană. Construcția a fost descoperit întâmplător în jurul anilor 1888-1889, când s-au făcut primele săpături în zonă pentru captarea izvoarelor minerale. O mare parte din el a fost însă distrus de revărsările Oltului și de apariția, la începutul secolului al XX-lea, a unui terasament de cale ferată.

 

Distribuie acest articol Oficial Media
Share