Published On: mar, apr. 2nd, 2019

Despre libertate cu Varujan Vosganian: ”Titlul unui om este numele lui”

Despre libertate cu omul de cultură și politicianul Varujan Vosganian într-un interviu exclusiv pentru Oficvial Media. Alături de domnia sa în mai multe rânduri împreună cu Oana Maria Grigore, astăzi și cu suportul domnului subsecretar de stat Ionel Petre, am fost beneficiarii unui dialog existențial. Așa cum, de fapt, păstrând proporțiile epocii, apare și în volumul Statuia Comandorului, carte ce tocmai a fost lansată la biblioteca județeană. Mulțumim pentru găzduire directoarei acestei instituții, Prof Univ Dr Agnes Erich.

Despre libertate cu Varujan Vosganian

Despre libertate cu Varujan Vosganian

Oficial Media: Vorbeați despre atașamentul față de lucruri, despre conștiința anilor 80, despre obișnuința cu acea privare de libertate. Cum vedeți în acest moment, la peste 30 de ani, nu cumva oamenii se agață tot de aceleași lucruri? Au învățat ei să fie liberi?

Varujan. Vosganian: Eu cred că ești cu adevărat liber abia în condițiile unei lumi concentraționale, adică a fi liber este rezultatul unui zbucium, este rezultatul unei împotriviri. A fi liber este o biruință. Acum ne e foarte ușor să spunem liberi, să spunem că suntem liberi, numai că această libertate nu este rezultatul unui demers interior, nu este rezultatul unei profunzimi ci este mai degrabă rezultatul unui comfort în care ne complacem, în care transferăm responsabilitățile pentru ceea ce nu am reușit și în care încălcăm  una dintre condițiile de bază ale libertății.

Libertatea nu este niciodată intolerantă, libertatea nu este niciodată crudă. In România de azi tot mai puțin avem sentimentul compasiunii și tot mai mult compasiunea se înlocuiește prin cruzime. Și este un lucru tragic. Libertatea este o biruință, o depășire a unor obstacole, frumos spunea psalmistul când vorbea despre cântarea treptelor -a fi liber este o stare de inițiere, a fi liber este o stare de autocunoaștere. Până la urmă a fi liber este o selecție endocrină care crează echilibru.

Dar încă ceva, m-ați întrebat despre nostalgia dictaturii. Într-un mod cu totul ciudat mulți români văd în idealul politic pe cel care seamănă cel mai mult cu dictatorul pe care l-am alăturat. Într-un mod obsesiv ca o orbire mulți români îl caută pe Ceaușescu în liderii politici, cu cât ei seamănă mai mult cu prototipul dictatorului cu atât se simt mai atașați de el. Pentru mulți români cel care are instincte dictatoriale, cel care nu este un om politic ci un animal politic devine reperul, modelul politic.

Targoviste: Imagini din timpul lansarii volumului Statuia comandorului

Tentația captivității

O.M: Si atunci se susține teza lui Hegel, m-ați dus la fenomenologia spiritului deja, m-ați dus la stăpân și sclav, acel sclav care muncește și este ușor să aibă un stăpân care la rândul lui muncește pentru stat.

V.V: Există această tentație a captivității și această tentație pentru români vine dintr-o  îndelungată experiență istorică aproape din zorii descălecatului. Poporul român a trăit mereu în obsesia captivității. Pe noi ne-au monitorizat capitulații, ne-au monitorizat în partea vestică regulile imperiului ungar și apoi ale dualismului. In a doua jumătate a secolului XIX ne-au monitorizat puterile centrale, apoi trecând peste scurta perioadă în care ne-a monitorizat Berthelot, în perioada interbelică ne-au monitorizat corporațiile străine, după aceea ne-au monitorizat rușii cu sovromurile.

După aceea F.M.I. și Banca Mondială, după aceea Consiliul Europei, acum Comisia Europeană. Sigur nu putem pune comparație între sovromuri și Banca Mondială dar întotdeauna a fost sentimentul monitorizării, sentimentul că fiecare pas înainte înseamnă o privire aruncată înapoi peste umăr. Înseamnă că ceea ce e bun la noi, e bun pentru că altcineva de afară a spus că este bun. Înseamnă că pieptul nostru este concav, adică are centrul de greutate în afară, nu e convex, nu are centru de greutate înlăuntru.

Când eu am vorbit despre destinul național, am vorbit despre faptul că trebuie să ieșim din această capcană obsesivă istorică a monitorizărilor. Nu trebuie ca noi să ne mai definim prin ceea ce spun alții. Nu trebuie să avem ca  proiecte naționale, proiecte pe care le-au făcut alții înaintea noastră și cărora noi ne-am alipit. Trebuie să avem proiectul național, trebuie să avem o monitorizare lăuntrică, adică noi să ne arătăm lumii așa cum suntem. Cu acest amestec admirabil de latinitate și ortodoxie, cu nici prea-prea nici foarte-foarte, nici prea găunoși și vanitoși dar nici servili.

Și dacă cineva ne va reproșa că iarba noastră nu seamănă cu gazonul englezesc să le răspundem că nu seamănă pentru că de fiecare dată iarba noastră încerca să crească drept, mereu veneau potcoavele cailor și roți ale carelor de război care le răscoleau. Și să le mai spuneți din partea mea și faptul că am rezistat totuși și că suntem această insulă de latinitate într-o mare slavă și faptul că iarba noastră nu seamănă cu gazonul englezesc este spre lauda ei și nu spre ocara ei.

Eu nu am nici un complex din faptul că sunt român și aparțin culturii române. Nu există culturi mari și culturi mici. Catedrala San Pietro care e cea mai mare bazilică, cel mai mare edificiu religios catolic nu e cu nimic mai măreață decât Mănăstirea de la Horezu sau Mănăstirea Voroneț, pentru că în materie de cultură nu putem măsura cu metrul așa cum măsurăm munții, nu măsurăm în înălțimi ci în profunzimi ca fântânile. Dacă te uiți la două fântâni nu ai de unde să știi care e mai adâncă decât alta, trebuie să o guști. Dacă cultura română are o problemă este o problemă de cunoaștere. Ea nu este mai puțin valoroasă este mai puțin cunoscută. Și aici este datoria noastră să facem astfel încât românii să fie cunoscuți prin cultura lor, prin ceea ce au ei autentic și asta e de datoria tuturor de la vlădică până la opincă.

Citește și: Întâlnirea cu moartea și Copiii războiului

Targoviste: Imagini din timpul lansarii volumului Statuia comandorului

Cercurile lui Arhimede

O.M.: Varujan Vosganian din anii 80 era și Matias, era și Gheorghe…?

V.V. : Nu. Varujan Vosganian in anii 80 se regăsește în cele două personaje din cercurile lui Arhimede. Sunt cei doi ego ai mei, unul care este atras de spațiul intim, de cercetare iar celălalt atras de spațiul public doritor de atracții lumești. Tot timpul persoana mea a fost împărțită între aceste două ipostaze.

O.M. Ați separat atracțile lumești de divinitate, de credință, de religie?

V.V. Am încercat să fiu numai unul din cei doi -nu am reușit-, am înțeles însă un lucru că așa cum nu poți să aplauzi decât cu amândouă mâinile, nu poți să aplauzi cu o singură mână, ciungii nu aplaudă, așa cum o monedă trebuie să aibă două fețe tot așa și un om trebuie să accepte că nu poate fi el însuși decât modulându-se prin ceea ce are el autentic.

Citește și: Întâlnirea cu moartea și Copiii războiului

Atunci am înțeles, m-am resemnat că cel atras de spațiul intim trebuie să plătească oborul său celui atras de spațiul public, că cel atras de spațiul public trebuie să respecte și intimitatea celuilalt astfel încât am fost și om politic, am fost și poet în același timp. E drept, uneori în percepția publică omul politic l-a umbrit prin notorietate pe scriitor iar altă dată scriitorul prin mesajele folosite l-a umbrit pe omul politic dar până la urmă orice umbrire vine dintr-o lumină.

Despre cerșetori și miniștri

O.M.:  Ați mai putea scrie acum despre starile lui Bårligea, despre cum privea el acele momente sensibile în fața sacrificiului, ați mai avea această emoție față de omul ăsta de rând?

V.V.: Să-ți spun ceva: așa cum ceva în copilăria mea, în mine există un fel de bonsai, copilul din mine a rămas în mine tot așa cred că în mine există câte ceva din fiecare ipostază prin care am trecut. Până la urmă în noi există și cromanionul există și cercopitecul există câte ceva din fiecare și uneori răbufnește. Tot așa într-o ontogenie care repetă filogenia și în devenirea mea există câte o ipostază din fiecare.

Eu acum dacă nu aș avea părul alb și dacă la fiecare colț de stradă nu m-ar recunoaște cineva, nici nu știți cât de mult mi-ar plăcea să mă așez pe o bordură și să mă uit la lume trecând neobservat. Nu știți ce voluptate aș avea trecând neobservat, să fac lucruri năstrușnice adică miezul a rămas același, coaja se poleiază, capătă riduri dar sufletul nu are riduri. Sufletul se poate usca, se poate lipsi de forța vitală și atunci înseamnă că tu uiți de unde ai plecat. Dar altminteri miezul mi-a rămas același.

Nu știu dacă aș putea să scriu exact ca acum 30 de ani, dar despre astfel de oameni aș putea să mai scriu, că nu am uitat de unde am plecat. Nu am uitat cum făceam de două ori cafeaua cu același zaț, nu am uitat când aveam lemne pentru protocol când aveam musafiri și în rest ardeam vreascuri pe care le găseam pe stradă după ploaie și le adunam cu căruțul, de aceea am scris un volum care se numește ”Jocul celor o sută de frunze” care a apărut în 2013 și pe care l-am scris o parte când eram ministru al economiei și în care vorbesc despre oameni săraci, despre cerșetori, despre căutători prin gunoaie, despre oameni care mai degrabă sunt numărați decât numiți pe care istoria îi evocă prin număr și nu prin nume.

Așa că vă rog să mă credeți, dacă veniți cu mine mâine la piață eu pot să vă spun care fructe sunt mai bune, care portocale sunt mai zemoase și care mandarine nu au sâmburi, care salată este mai proaspătă și mai fragedă. Știu toate astea pentru că săpam brazde când eram copil la Focșani. De aceea am spus -când cineva îmi evoca titlurile- că mie nu-mi trebuie titluri, că titlul unui om este numele lui.

Distribuie acest articol Oficial Media
Share
comments

Leave a comment

You must be Logged in to post comment.

Totul despre lume, totul despre tine – cine esti, ce vrei, ce faci!

ROMANIA CULTURAL

OFICIAL MEDIA

Pentru un corp sanatos

YouTube Oficial Media

Info Targoviste Complex