PERSONALITATEA ZILEI -202 ani de la nașterea domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Se împlinesc în acest an, pe 20 martie, 202 ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza. Provenind dintr-o veche familie de boieri moldoveni, din zona Fălciului (zona Bârladului), Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Moldovei și Țării Românești, a fost cel care a pus bazele statului modern român. Domnia sa, deși scurtă (1859-1866), a reprezentat o perioadă de maximă dezvoltare a României moderne, prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României și a primului guvern unitar, dar și prin reformele sale: adoptarea primei constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară și cea a învățământului.
Jurământul de credință al domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost: “Jur să păzesc cu sfințenie drepturile și interesele patriei, să fiu credincios Constituției, în textul și spiritul ei, să priveghez la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit și pe cel ce m-a urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române.” În timpul domniei lui Cuza au fost concepute Codul civil și Codul penal, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară. Tot în această perioadă a fost organizată și Armata națională.
Discursul lui Mihail Kogălniceanu, în numele Adunării Elective, exprimă cel mai bine speranțele care se puneau în Alexandru Ioan Cuza, la dubla sa alegere ca domnitor: “Prin înălțarea ta pre tronul lui Ștefan cel Mare, s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegându-te de capul său, neamul nostru a vroit să împlinească o veche datorie către familia ta, a vroit să răsplătească sângele strămoșilor săi vărsat pentru libertățile publice. Alegându-te pe tine domn în țara noastră, am vroit să arătăm lumei aceea ce toată țara dorește: la legi nouă om nou. O, Doamne! Mare și frumoasă îți este misia… Fii dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar tu, Măria ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toți domnii trecuți au fost nepăsători și răi. Nu uita că, dacă cincizeci de deputați te-am ales domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni!… Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii domn cetățean; urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr, și închisă la minciună și lingușire.”
A fost un om politic român, domnitorul Moldovei, domnitorul Ţarii Româneşti, apoi domnitorul Principatelor Unite Române, devenind astfel,  primul şef de stat al României. Alexandru Ioan Cuza provine dintr-o veche familie boierească din judeţul Fălciu (astăzi în judeţul Vaslui), mari proprietari de pământ cu diverse ranguri în administraţiile domneşti din Moldova. Primii ani din viaţă, îi petrece studiind la pensionul francez Sachetti din Galaţi, apoi la Iaşi, unde îi are colegi, printre alţii, pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.
În 1844, Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti. După ce s-au căsătorit, tânăra familie s-a stabilit în modesta casă a părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi. Elena nu a putut avea copii, însă, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuţi de Cuza cu amanta lui. În 1848 in timpul „Primăverii Popoarelor”, Cuza s-a implicat activ în mişcarea revoluţionară moldovenească. A fost alături de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo şi Costache Negri când a fost redactat, în august 1848, programul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, în Cernăuţi. În 1851 este Director al Ministerului de Interne, primind în această perioadă şi rangul de vornic. Între anii 1855-1856 ocupa din nou funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui. La 6 iunie 1856, este numit părcălab de Galaţi, însă,  imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş. După câteva luni, noul caimacam, Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi face partizani îl renumește pe Cuza părcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior. La data de 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie este ales domn şi în Tara Românească. Puse în faţa faptului împlinit, Marile Puteri acceptă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. După alegerea sa ca domnitor, tot în acest an, 1859, Cuza a creat armata naţională prin contopirea forţelor militare ale celor două principate şi a înfiinţat Statul Major General.
În 1860, înfiinţează prima universitate din ţară, cea de la Iaşi, care mai târziu va lua numele domnitorului, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.
Între 1863-1865, Cuza îl are alături pe Mihail Kogălniceanu, în funcţia de prim-ministru, care i-a permis să pună în aplicare reformele foarte necesare.
În 1866 „Monstruoasa coaliţie”, cum a fost denumită, formată în special din marii latifundiari şi oameni de afaceri, având şi sprijinul unei părţi a armatei, îl obligă pe Cuza să abdice pe 23 februarie. Acesta părăseşte Bucureştiul două zile mai târziu.
Alexandru Ioan Cuza şi-a trăit restul vieţii în exil în diverse oraşe europene. La 15 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza se stinge din viaţă, din cauza unui anevrism în hotelul Europa din oraşul german Heidelberg, cu doar câţiva ani înainte că România să îşi câştige independenţa. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza datează două mari lovituri date de stat Bisericii. După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care. mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”.

Iubit de ţărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat,  iar prin Codul Civil din 1865, actele de stare civilă au fost trecute din grija Bisericii în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică. Lipsirea Bisericii de resurse şi prestigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”. Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor. Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuseseră în vedere. Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel, voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor. Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos. Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile. Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi-a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene. Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt. În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional. Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă,  legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.

Nicolae Iorga, în cartea „Oameni care au fost” îl prezintă astfel pe domnitorul Unirii. „Cuza-Vodă poate fi privit din trei puncte de vedere: cum a înţeles datoria sa de Domn; cum a tratat problemele politice ale epocii sale; cum a purtat povara nenorocirii sale. Când un prinţ e crescut pentru tron, când din cea mai fragedă copilărie a purtat uniforma, a avut regimente, a văzut prezentându-i-se arma şi închinându-i-se steaguri, când i-au stat la îndemină cei dintâi oameni ai neamului – atât mai rău pentru cine-l creşte, dacă-i lasă la o parte pe aceştia, pentru a lua mediocrităţi supuse, personalităţi neclare, ori cine ştie ce educatori de meserie, […] când astfel de oameni i-au stat deci la îndemână, pentru a-l iniţia în toate ramurile vieţii publice, care nu trebuie să fie necunoscute unui Suveran, – atunci ai tot dreptul de a fi pretenţios şi aspru faţă de unul care, ajuns la cârmuire, arată că nu-şi dă seama îndeajuns de datoria de a munci stăruitor pentru binele ţării şi neamului său, ori ţării şi neamului care l-au adoptat, urmărindu-l cu iubire de la cei dintâi paşi ai săi în viaţă. Aşa a fost însă cu Alexandru Cuza, ajuns Domn din întâmplare, prin noroc, – nu norocul lui, care şi-a cheltuit viaţa în şapte ani, ci norocul nostru, care am folosit de pe urma acestei mărinimoase risipiri de puteri? Fiu de boier, din familie mare, şi nu prea mare, cu avere, şi nu tocmai cu multă avere, crescut ca orice fiu de boier din acel timp. Franţuzeşte la pension, istorie sacră, istorie antică, istorie a Franţei, „literatură”, aritmetică, artă de societate, maniere, călătorie la Paris pentru bacalaureat, care, oricum, era mai greu pentru un şcolar astfel pregătit, al pensioanelor moldo-române decât doctoratul de acum pentru absolvenţii şi licenţiaţii facultăţilor noastre. S-a întors în ţară. N-a fost, ca Mihail Kogălniceanu, agricultor care să practice agricultura, n-a întemeiat, ca această fire neastâmpărată în genialitatea ei, industrii: a hârtiei – vechi sistem fără „încurajări” de la Stat -, a postavului. Deşi trăia sub cârmuirea unui Grigore Ghica, venit prin revoluţionari şi bucuros de colaborarea lor, n-a făcut administraţie. Ofiţer cu cariera fulgerătoare – şi parcă astăzi nu vedem noi, în alte domenii, cariere aşa de fulgerătoare! -, colonel printr-un capriciu al Caimacamului Vogoridi, simţind mai mult ce trebuia să fie un ofiţer decât deprins la aceasta printr-o şcoală militară ori prin activitate la regiment, astfel era Cuza în ziua când fu ales Domn, ca să nu se aleagă Mihai Sturza ori Grigore Sturza şi ca să fie în stăpânirea celei mai înalte puteri măcar un om simplu şi simpatic, lipsit de ambiţie personală şi – lucru foarte însemnat – dispunând, ca locţiitor al Ministrului de Război, de oştire.Cunoştea puţină lume, doar cercul de tineri între care trăise, eleganta lume femeiască din Iaşi. Pe cei de jos i-a descoperit după ce a luat Domnia; atunci întâi, potrivit cu datoria lui, a recunoscut el cu bucurie omenia, munca răbdătoare, vitejia, credinţa care sunt virtuţile ţăranului nostru. În sfârşit, ele n-avusese legături cu lumea de peste Milcov, care, prin conducătorii ei liberali, foştii republicani din 1848 şi de după 1848, dorise un alt Domn, pe generalul Nicolae Golescu, o figură cunoscută în Bucureşti. Şi, îndată după alegere, – ce s-a întâmplat cu această fire lăsătoare, aplecată către petreceri, străină până atunci de orice muncă statornică, de orice spirit de jertfire? S-a întâmplat că, într-o schimbare subită, fulgerătoare, printr-o genială intuiţie a datoriei, omul s-a transformat. Colonelul Cuza e una, Vodă-Cuza alta; cel din urmă a luat de la cel dintâi doar anumite prietenii împovărătoare şi o singură iubire, pentru care-l mustră mai mult acei cari n-au iubit niciodată. Încolo, pentru noi un om nou, adevărat nou, strălucit nou, a răsărit în ianuarie 1859. El a rămas acelaşi până în clipa abdicării. Cuza-Vodă nu era un om solemn, pompos, formalist. Nu învăţase nicăieri eticheta Habsburgilor şi ceremonialul lui Carol Quintul sau al lui Filip Tenebrosul; nu ştia şi nu voia să ştie cum se orânduiesc la un jubileu faitoanele, de la cel mai măreţ oaspete străin până la cel din urmă lingău de curte şi de ogradă. Eticheta a suferit continu de pe urma unui Domn care se cufunda bucuros în rândurile mulțimii, ca să afle, ca să îndrepte, ca să pedepsească şi să mângâie, ca să miluiască pe ascuns de ochii lumii, – cum a făcut apoi păstrându-şi moştenirea, buna şi miloasa lui soţie, cu un cuvânt ca să răspundă nevoii sufleteşti a neamului acestuia, de a fi iubit de suveranul său şi de a-l iubi în schimb, călduros, fără rezerve, din toată inima. Şi totuşi,  el a rămas cel dintâi din poporul său. Ceva îl ridica mai presus de ceilalţi: aceea că nimeni nu-şi făcea datoria mai viteaz, mai dispreţuitor de orice meschină prudenţă, mai înfruntător al celor mai straşnice primejdii, decât el. Sufletul lui întreg era schimbat. Prin gura lui nu mai vorbea un om, ci, cum se cuvine pentru un stăpânitor de oameni, un neam întreg. Întruparea naţiunii era el în gând şi grai. Cel dintâi fior de mândrie l-a avut generaţia de atunci când s-au auzit cuvintele mândre cu care el vorbea turcilor, cabinetelor europene, proclamând o Românie mândră. Amintiți-vă pe acele din ultimul mesagiu, cu câteva luni înainte de abdicare, acele demne cuvinte prin care nega, de pe tron, orice ambiţie pentru sine şi, amintindu-şi de ceea ce fusese, făgăduia, cu gândul la principele străin, pe care-l pregătise un colonel Cuza, bun, modest şi harnic patriot, întors între tovarăşii săi de odinioară pentru a lucra mai departe la binele țării şi neamului.  Şi vorbe mari, în cea mai simplă formă, găsea el, nu numai pentru cei de sus şi în clipele când privirile tuturora erau îndreptate asupra lui, ci şi atunci când în cabinetul său de lucru se îndrepta către un ofițer din cei mai mărunți, chemat să audă dojana sau lauda. Căci el ştia că, în această lume unde legea nu poate prevedea toate şi unde nu se pot fixa răsplătiri pentru orice fel de merite, cel ce face mai mult decât datoria sa are drept la cea mai frumoasă răsplată, care vine din cel mai strălucit şi mai nobil privilegiu al unui principe: acela de a face pe cel vrednic să coboare scările palatului său cu puteri de muncă înzecite şi, iarăşi, de a face a se pleca fruntea acelui care şi-a călcat datoria fără ca legea să-l poată atinge.”

 

 

Distribuie acest articol Oficial Media
Share