Bunicii care nu au văzut niciodată marea. Victoria nu a plecat de zeci de ani din bătătura ei, decât la biserici și mânăstiri

A revăzut marea după 25 de ani și asta a făcut-o om nou.

Atunci când a zărit imensitatea apei de un albastru-verzui înșelător la soare, a izbucnit în lacrimi și a privit în depărtare ca și când a salutat cel mai frumos vis devenit realitate.

Victoria nu a plecat de zeci de ani din bătătura ei, decât la biserici și mânăstiri, câteva ore, unde se roagă pentru noi toți. Nu s-a despărțit niciodată mai mult de o zi de omul ei alături de care șade de 60 de ani. Să ajungă la mare era scris doar în stele. Dar, uneori, stelele mai coboară cu liftul.

Să îi spună la revedere bărbatului care a luat-o de soață la 17 ani a fost cel mai greu lucru pe care l-a făcut pentru excursia vieții ei, cum a numit-o. Tataie suferă de Alzheimer de mulți ani, iar Victoria este zi și noapte lângă el, devotată, așa cum a promis când era doar o copilă: la bine și la rău. Dintre toate persoanele, frați, copii, nepoți, vecini, Victoria este singura ființă pe care tataie o recunoaște și în care simte că are încredere. De la bun început, pentru mine, acest lucru a fost un mister. Sau un miracol al unei boli care șterge o viață de om din minte și îți fură identitatea.

A adunat cu poala scoici și s-a bălăcit în valuri, când țipând de teamă, când de bucurie. Și-a făcut prieteni pe plajă, a văzut pentru prima oară un port și vapoare militare și nepoții au învățat-o să mănânce chips-uri cu sare care, i-au plăcut atât de mult că a luat și acasă. Când a atins cu vârful piciorului apa puțin rece, și-a făcut cruce, s-a stropit nițel pe brațe și a pus vârful limbii pe degetul arătător pentru că a vrut să vadă dacă marea e chiar așa sărată cum se spune. Și-a cerut iertare pentru gest, însă, apoi, am făcut și eu la fel, pentru că mănânc sărat și am vrut să ne distrăm.

Victoria nu a avut niciodată o vacanță pe care să și-o dedice. S-a închinat la fiecare masă și a mulțumit în fiecare seară pentru tot ce a văzut în aceste zile, în apă și pe uscat. Am râs împreună, am dormit împreună, ne-am cusut sufletele și ne-am făcut poze cu sutele pentru că ea vrea să le păstreze, cum spune, până va pleca, fiindcă se consideră o călătoare. A fost cu gândul și acasă, la Dianu, la căsuța ei cu flori, la tataie, la gradina roditoare, la păsări. Dar, poate, pentru prima dată în viață a avut un moment mamă-fiu și am știut că e primul, atunci când i-am văzut de mână, în mare, acolo unde nu e de muncă și nu sună telefonul de serviciu. L-am văzut pe băiatul ei grijuliu cum o încuraja și cum o sprijinea și, tot pentru prima oară, i-am văzut părul ei arămiu, ondulat, care nu mai era ascuns sub

basma.

Victoria este bunica lui Rafael, o femeie puternică, un om bun și deștept care s-a călit în păduri unde căra cu sacul plante și roadele pământului pentru a supraviețui. Si acum aduce nuci cu sacii, măceșe si tot ce poate aduna pentru a ne răsplăti pe toți. Nu a știut decât să trudească și să-și rupă oasele ridicând cu omul ei o casă statornică și să ofere celor trei copii școala pe care ea nu a avut-o, familia pe care ea nu a primit-o și iubirea pe care ea nu a știut că e normal să o simtă.

mai frumoasă, mai liberă și mai colorată, altfel decât pot fi bunicile de la țară crescute cu rușinea și privirea în pământ. Am văzut-o în fuste lungi și rochii cu desene, cu cordeluțe și am decis amândouă că e tare bine să ne dăm seara cu cremă pe față.

Pentru mine, a fost revelația verii să văd atâta fericire pe chipul unui om pe care îl iubesc. Dacă altă dată ne-ar fi sfătuit să chibzuim fiecare leuț, ajunsă la mare, Victoria și-a promis că în fiecare lună o să pună ceva la pușculiță, ca, dacă o ține Dumnezeu sănătoasă, să mai vadă apa lovindu-se de stâncile înalte și să meargă desculță, pe nisipul fin. A văzut alte cupluri de vârstnici care gustă din plin o săptămână la mare, cu prosopul și umbrela, cu sandvișuri în borsetă, oameni care râd, mănâncă și povestesc, oameni care se culcă târziu și dansează, oameni care nu sunt neapărat prea bogați, dar care, au învățat că au o singură viață și că acum e acum.

După 25 de ani departe de marea albastră, bunica lui Rafael a fost și bunica mea, prietena mea, confidenta mea, partenera mea de răsărit și apus. Am împărțit uimirea și tăcerile, am împărțit cochilii și pietre, am încercat să atingem meduzele și peștii de la picioare am mâncat înghețată pe burta goală și am hoinărit printre suveniruri, fără ceas la mână și fără șorț de gât. Am simțit cum mă acoperă dimineața când se făcea răcoare și am mers de mână pe străzi înguste. M-am bucurat de ai mei, de copii, dar am avut-o pe ea și acesta este sclipiciul de care vă tot spun.

Iar ei i s-au arătat cele mai frumoase crăpături de zi și suflete din apus, cele mai înalte faruri pe care le-am atins și dacă aș putea, aș lua-o de mână și mâine și aș fugi cu ea la tren, acolo unde să aibă timp să-mi toarcă toată iubirea și tot oful anilor chinuiți și să-mi povestească din nou cum a construit ea totul cu omul ei harnic de care nu se poate lăsa.

Bunicii care nu au văzut niciodată marea sau poate o văd a doua oară în 76 de ani, au diamante în ochi. Și sunt convinsă că lasă acolo, în valul cel mai spumos, toată șampania vieții lor agitate, dar și toată grația de om care poate să jure că nu o să se întâlnească vreodată cu infinitul.

Victoria și marea. Această întâmplare fericită a vieții mele, pentru care, cuvintele sunt prea puține, așa că las imaginile să vorbească.

Și, înainte să pun punct, aș vrea să vă mai spun că atunci când s-a întors la poartă, omul ei o aștepta pe o bancă unde stă tot mai des și pentru ea, asta a fost a doua mare văzută de aproape.

Autor: Andreea Ionescu