File de istorie națională într-o Românie incapabilă să-i cinstească buna credință și jertfă!

În ziua de 20 iulie 1927 Regele Ferdinand s-a stins din viaţă. La 21 iulie 1927, s-au oficiat servicii religioase la toate bisericile din localitate, pentru odihna sufletului Regelui Ferdinand I.

Gândurile noastre se îndreaptă cu adâncă reculegere spre cel căruia nici în acest an, în capitala României, nu-i putem închina o jerbă de flori, nu-i putem cinsti memoria și aduce un pios omagiu.

Niciun bust, nici o operă comemorativă de for public dedicată Regelui României Mari NU EXISTĂ astăzi în București!

Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I” atrage atenția autorităților publice și tuturor celor care nu vor să priceapă că memoria Regelui Ferdinand I nu poate fi negociată cu istoria scrisă astăzi, nedrept împotriva propriului popor și a eroilor care au crezut, în numele patriei și a Regelui lor, într-o Românie incapabilă să le cinstească buna credință și jertfă!

”Redați demnitatea capitalei unei țări care, în anul 1918, sub sceptrul lui Ferdinand I, acest rege loial românilor, a scris cea mai însemnată pagină din istoria sa!

Abnegaţia regelui, tăria sa de caracter, au făcut ca ţara să nu se prăbuşească în anii Primului Război Mondial.

Jertfa soldatului român a fost efectul atitudinii sale ferme, a exemplului dat de rege. Să nu uităm că era german, dar s-a manifestat ca un patriot român în toţi anii de domnie, în toate atitudinile sale publice.

Modest, discret, Ferdinand I al României nu a făcut niciodată caz de regalitatea lui.

Solicităm public susținerea demersului nostru de către toți cei care înțeleg că proiectul unui monument închinat memoriei Regelui și Reginei României Mari, în București, este o prioritate necesară! Memoria acestora să fie prezentă și în viitor!” transmit membrii asociației.

Făuritorul României mari, Regele democrat la a cărui voință s-au înfăptuit cele mai mari reforme sociale, Ferdinand I, odihnește la Curtea de Argeș

Ostași, orășeni și țărani îl plâng deopotrivă.

Ostașii pentru că au pierdut un mare căpitan, ce le era un exemplu viu de abnegațiune și patriotism; orășenii intelectuali pentru că au pierdut pe cel mai bun român, care și-a jertfit cele mai invincibile sentimente personale pentru binele țării și al neamului; țăranii pentru că au pierdut pe Cel ce i-a dus la glorie și i-a înstărit.

Scurta și glorioasa domnie a Regelui Ferdinand I va rămâne în istoria noastră ca îndreptar și luminoasă pildă pentru urmași. Suferințele Regelui Ferdinand I, într-un an de chinuitoare boală, au înmărmurit pe oamenii de știință cu organismul său de fier, după cum suferințele sentimentale în timpul cumplitei cotropiri dușmane, când ne grămădiserăm pe-o palmă de pământ în Iașul durerilor au fost cel mai înălțător exemplu de curaj, dragoste de neam și țară, demnitate și clasic sacrificiu.

Regele Ferdinand I și-a smuls eroic din inimă sentimentele care stăpânesc pe omul slab și, păstrând cu sfințenie înaltele virtuți, ne-a fost conducător viteaz la război, părinte iubitor în vremuri de restriște, călăuză înțeleaptă în vremuri de prefaceri și cel dintâi la sacrificiu.

Toată suflarea românească își pleacă smerit genunchii la mormântul marelui Rege și-n durerea năvalnică ce strânge inimile înlăcrimate avem o singură mângâiere: pilda vieții Lui va fi de-a pururi neuitată, căci istoria va purta în pagini străIucitoare numele Lui, care va fi un îndemn pentru toate generațiile ce vor veni. Cu cât ne vom depărta în viitor, figura Regelui Ferdinand va răsări mai uriașă, sacrificiile Lui mai mărețe și dragostea pentru țara și poporul românesc nemărginite.

Poporul a voit să vadă pentru ultima oară pe marele și viteazul Rege al tuturor românilor

În ziua de 22 lulie trupul neînsuflețit al Regelui Ferdinand I a fost adus cu un tren special de la Sinaia, la Cotroceni și așezat aci pe catafalc.

O mulțime imensă de zeci și sute de mii de oameni s-au perindat prin fața rămășițelor pământești ale marelui Domnitor.

Nicicând un suveran n-a fost mai jelit, nicicând sentimentele unei țări n-au fost mai unitare. Ostașii pe care i-a condus în răsboiu, sătenii pe care i-a împroprietărit, intelectualii care au înțeles că România a pierdut un Rege înțelept, cu toții au venit în fața catafalcului să lase să picure lacrima fierbinte de recunoștință pentru acela care și-a închinat viața și a jertfit toate sentimentele Sale personale pe altarul Patriei. La ora 4 și 4 minute, cele două lungi locomotive ce trag trenul regal plecate din Gara de Nord din București își fac intrarea în gara din Curtea de Argeș. Liniște. O liniște indescriptibilă.

Vagonul mortuar se zărește mascat de ghirlande exterioare. Toți ochii sunt ațintiți spre vagonul regal. Portiera se deschide. Un lacheu descinde în grabă treptele. Înfășurate în valuri, una câte una, la fel de severe, descind cinci făpturi: regina văduvă, regina Maria a Iugoslaviei, fosta regină a Greciei, principesa mamă Elena și principesa Ileana. Deopotrivă de îndurerate, deopotrivă de neconsolate.

Imediat prințul Nicolae, R egele Alexandru al Serbiei, apoi prințul de Hohenlohe și un prinț de Hohenzollern, nepotul de frate al defunctului suveran.

Sicriul este scos, după o scurtă rugăciune, pe umerii ofițerilor superiori. Când a trecut pe lângă Ion I.C. Brătianu, primul ministru împins parcă de un sentiment filial, l-a atins cu mâna câteva secunde. Când sicriul s-a pus în mișcare, muzica a intonat în surdină “Trăiască Regele”. În aceeași clipă, de pe câmpia nordică a Argeșului a izbucnit prima bubuitură de tun din cele 101.

Pe un afet de tun tras de șase cai, cortegiul a pornit prin str. Negru Vodă și Bulevardul Carol, spre mănăstire.Imediat în urma carului, prințul Nicolae, regele Alexandru al Iugoslaviei, prințul de Hohenlohe și prințul de Hohenzollern.

Au venit apoi foștii președinți ai consiliilor de miniștri, membrii guvernului, corpul diplomtic și trimișii extraordinari ai statelor străine, corpul diplomtic, etc. Imensul cortegiu a parcurs, pe jos, cei trei kilometri până la mănăstire, distanță ce-a necesitat aproape o oră și jumătate.

De-a lungul bulevardului, trupele au dat salutul, mulțimea s-a închinat, cei o mie de primari, cu lumânări aprinse, și-au făcut semnul crucii.

Din când în când, pe măsură ce se apropia de mănăstire, cortegiul era escortat de bubuituri din ce în ce mai intense. Carul mortuar traversează poarta mănăstirii. Muzica intonează din nou imnul regal, bubuiturile, ca niște imnuri precipitate, detunau din ce în ce mai des.

La jumătatea aleii, cortegiul a străbătut prin arcul lung, făcut din drapelele aplecate ale tuturor regimentelor din țară, apoi printre piramidele îndolite spre aghiasmatarul din fața mănăstirii.

Aci sicriul a fost ridicat de pe car de către aghiotanții regali și așezat pe catafalcul negru de sub baldachinul de piatră. Episcopul Argeșului, înconjurat de clerul regal, a oficiat veșnica pomenire afară, în prezența familiei regale și a asistenței înlăcrămate. Dinăuntru, în surdină, veneau răspunsurile impresionante ale corului. Când serviciul divin a fost terminat, sicriul a fost din nou ridicat de casa militară a regelui și urcat încet pe scara ce duce la cripta din interiorul mănăstirii. Pe sicriu, sabia și căciula defunctului suveran. Egreta albă a căciulii tremura în timpul ascensiunii ca un organ însuflețit, ca un spirit imaculat din lumea de apoi. Ajunși înăuntru, ofițerii au așezat sicriul pe criptă. S-au petrecut scene dramatice, indescriptibile. Regina văduvă, zguduită de durere, a îngenuncheat lângă sicriu, fără să-și poată reține plânsul, a ridicat drapelul cu stema țării, s-a aplecat și a rămas câteva clipe cu buzele pe sicriu. Impresionată, regina Iugoslaviei a îngenuncheat și dânsa, cuprinzându-și în brațe mama. D. Constantin Hiott, ministrul palatului, s-a apropiat și le-a ajutat să se ridice. Prințul Nicolae, celelalte principese și cei doi prinți înrudiți cu familia regală au îngenuncheat și au sărutat pe rând sicriul.

În acest timp, întreaga asistență, regența, membrii guvernului, corpul diplomtic s-au închinat îngenunchind.

Când sicriul a fost coborât în criptă, trupele au dat onorurile.

După ce a fost coborât, s-a dresat un proces verbal pe pergament semnat de domnii Stelian Popescu, ministrul Justiției, în calitate de grefier regal, Ion I.C. Brătianu, Constantin Hiott, ministrul Palatului, Lapedatu, ministrul Cultelor, și Alex Popescu Necșești, secretar general la ministerul de Justiție.

La orele 6 .oo trenul regal a părăsit Curtea de Argeș.

În ziua de 21 Iulie 1927 s-a deschis la Sinaia Testamentul Regelui Ferdinand, care are cuprinsul următor:

Acesta este testamentul meu scris și iscălit de propria mea mână la 2 iunie 1925 în reședința mea de vară Sinaia. În urma boalei de care cu vrerea lui Dumnezeu şi prin bunele îngrijiri ale medicilor noştri am scăpat cu bine, socotit-am de a mea datorie să-mi aşez dispoziţiile mele testamentare. Luând hotărârile din urmă şi gândindu-mă la sfârşitul vieţii mele, îndreptez către Atotputernicul prinosul recunoştinţei mele că mi-a îngăduit să-mi consacru munca poporului român, a cărui propăşire a fost, fără preget şi fără încetare, scopul vieţii mele. Neuitatul şi înţeleptul meu unchi, Regele Carol I, în lunga şi slăvita sa domnie a întemeiat puternic şi sănătos noul stat al României, dezvoltând minunatele însuşiri de muncă şi de progres ale poporului ei, redeştepând şi organizând în glorioasa ei armată străbunile virtuţi ostăşeşti ale neamului ei. Rezemat pe aceste virtuţi, la rândul meu am putut desăvârşi opera naţională şi am aflat în clipele celor mai hotărâtoare împrejurări credinţa neclintită şi eroismul neţărmurit al oştirii de care mă simt legat din adâncul sufletului.

A vrut astfel pronia cerească să nu lase fără rod domnia mea şi a dat dragostei mele de neam cea mai scumpă şi sfântă răsplată. Ridic până la ultima suflare ruga mea fierbinte ca să binecuvânteze şi în viitor soarta poporului român şi să hărăzească iubitului meu fiu, viitorul rege al României întregite, ajutor ceresc, ca la rândul său să întărească şi să sporească moştenirea naţională, unind tot mai strâns puterile şi însuşirile românilor din toate ţinuturile şi din toate straturile sociale.

Cu inimă de părinte îndemn pe Carol să nu înceteze în orice clipă şi în orice împrejurare de a-şi închina toate puterile neamului şi statului în a căror slujbă îi este hotărât să trăiască. Multe şi grele sunt grijile domnitorului în truda neîncetată în serviciul statului, ele se stăpânesc însă prin simţul datoriei şi al jertfei de sine;iar în faţa greutăţilor, binecuvântarea lui Dumnezeu şi ajutorul sfetnicilor celor buni nu vor lipsi, precum nu mi-au lipsit în vremea domniei mele. Către aceşti sfetnici îmi îndreptez astăzi gândul recunoscător şi mulţumesc bunătăţii divine care mi-a îngăduit să pot preţui, neasemuit ajutor pentru suveran, sfatul celor credincioşi şi destoinici.

Dar mai presus de alţii recunoştinţa mea merge către aceea care mi-a fost tovarăşă nedespărţită şi sprijin prin sfat şi credinţă în toate vremurile şi în toate împrejurările.

Dragostea ei de ţară şi inima ei de mumă îi însufleţi puteri noi pentru a-şi urma şi în viitor binefăcătoarea ei solicitudine.

Sunt convins că uniţi în iubire frăţească copiii noştri o vor înconjura şi vor păstra legăturile scumpe care au făcut fericirea vieţii noastre, precum nu mă îndoiesc că poporul meu va avea pentru scumpa mea soţie şi după trecerea mea din viaţă aceeaşi dragoste neschimbată.

Rog a se lăsa ca reşedinţă soţiei mele, Regina Maria, Palatul de la Cotroceni, iar Castelul Pelişor de la Sinaia, împreună cu Casa pentru oaspeţi (Cavalierhaus) şi dependinţele ce ţin de Castelul Pelişor (locuinţa personalului, garajurile şi grajdurile) hotărăsc a rămâne în folosinţa soţiei mele cât timp va trăi. Regina Maria va dispune după a sa voinţă de mobilele din Palatul Cotroceni şi din Castelul Pelişor.

Întreţinerea acestor reşedinţe este în sarcina succesorului meu la tron.

În privinţa părţilor cuvenite copiilor mei hotărăsc astfel:

Fiului meu Carol, Principele moştenitor al României, ca urmaş al meu pe tron îi las, pe lângă partea lui rezervatară, toată cotitatea disponibilă şi hotărăsc să aibă în partea sa de moştenire întreaga moşie Sinaia-Predeal împreună cu Castelul Peleş şi celelalte castele, clădiri şi stabilimente, cu sarcinile prevăzute în acest testament pentru Castelul Pelişor. Îi mai las casele şi clădirile din Bucureşti care sunt absolut necesare. Totodată el va fi dator să plătească legatele prevăzute pentru binefaceri.

Fiului meu Principele Nicolae al României îi las moşia Broşteni din Valea Bistriţei Moldoveneşti şi casele din Bucureşti din strada Imperială cu tot locul lor, unde se află acum Adminstraţia Domeniului Coroanei.

Fiicei mele Elisabeta, Regina Greciei, îi las moşia Zorleni din judeţul Tutova şi un imobil în Bucureşti.

Fiica mea Maria, Regina sârbilor, croaţilor şi slovenilor, îşi va lua partea în efecte şi în bani.

Ultimei mele fiice, Ileana, Principesă a României, îi las moşia Poeni din judeţul Iaşi şi un imobil în Bucureşti.

Toată averea mea în bani, acţiuni, obligaţiuni, fonduri de stat, după plata legatelor va complecta partea rezervatară a fiecăruia din copiii mei.

Împrejurările grele economice de după marele război şi greutăţile familiale nu mi-au îngăduit să-mi văd sporind averea mea personală şi de aceea cu mare părere de rău nu pot face tot binele ce aş dori. Totuşi las în grija fiului meu urmaş la domnie ca, după sfatul ce va lua de la Preşedintele Consiliului de Miniştri, Patriarhul Bisericii Române, Primul Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Ministrul Casei mele, să distribuie suma de cincizeci milioane lei (socotind leul după valoarea lui faţă de aur, de azi) următoarelor instituţii: Fundaţiei Universitare Ferdinand I din Iaşi.

Orfelinatului Agricol Ferdinand de pe moşia regală Zorleni, care va rămâne neatins pe această moşie şi întreţinut de viitorul Rege al României.

Academiei Române, pentru ca venitul să servească la un premiu pe numele meu pentru cercetări asupra unor chestiuni economice româneşti.

Societăţii Geografice Române.

Bisericilor Naţionale ortodoxă şi unită, Bisericii catolice, Bisericii protestante şi celei israelite.

Unei instituţii de ajutorare pentru ofiţeri.

Societăţii Astra din Sibiu şi unei societăţi de cultură naţională din Cernăuţi şi din Chişinău.

O sumă se va împărţi pentru săracii din capitalele tuturor judeţelor, după însemnătatea lor istorică şi numărul populaţiei lor.

Distribuirea sumelor de mai sus va fi începută numai după un an de la moartea mea, astfel ca toate dobânzile acestor sume să rămână disponibile.

Hotărăsc ca aceşti bani să fie întrebuinţaţi în modul următor:

Întregul personal superior şi inferior al Curţii Regale, al Casei şi al Administraţiei mele centrale va primi:

Cei cu peste zece ani de serviciu, lefile pe un an întreg, după moartea mea, cum sunt prevăzute în bugetul meu, salariu şi spor.

Cei cu cinci până la zece ani de serviciu, lefile fără spor pe un an întreg.

Cei cu unul până la cinci ani de serviciu, lefile fără spor pe jumătate de an. Cei cu mai puţin de un an de serviciu, lefile fără spor pe două luni. Suma ce ar rămâne se va vărsa la fondul de pensii al Casei Regale.

Închei aceste ultime ale mele voinţe cu gândul care mi-a stăpânit toată viaţa, chemând binecuvântarea cerească asupra scumpului meu popor, şi mă închin cu smerenie în faţa hotărârilor lui Dumnezeu şi iscălesc:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Făcut în Sinaia, la două iunie una mie nouă sute douăzeci şi cinci” de FERDINAND

A urcat pe tron în octombrie 1914, imediat după moartea Regelui Carol I, într-o perioadă deosebit de grea din istoria României, perioadă marcată de izbucnirea Primului Război Mondial.

El a reușit să reziste timp de doi ani presiunilor interne și externe de a implica România în război, considerând că nu s-a ivit încă momentul intrării țării în marea conflagrație fără garanția marilor puteri de a uni toate provinciile românești.

La 14 august 1916 Regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat hotărârea de intrare a României în război de partea Antantei, el făcând asta chiar împotriva țării sale de origine, Germania

Abnegația regelui Ferdinand și tăria sa de caracter se va dovedi și mai mult în dramaticul refugiu din Moldova, când în țara ce era aproape în totalitate ocupată de armatele străine, regele a demonstrat că este un bun român și s-a manifestat ca un adevărat patriot în toate atitudinile sale.

Ferdinand a fost un mare rege, deoarece sub sceptrul său românii au înfăptuit unirea Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei, cu „patria mamă”, făurind în sfârșit „România Mare”

La 15 octombrie 1922 Ferdinand a fost încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia, iar pentru simțul datoriei și pentru spiritul său de abnegație, Regele a fost numit de popor „Ferdinand cel loial” și „Ferdinand Întregitorul”.

Regele a fost cu adevărat un „bun român” așa cum a jurat în momentul încoronării sale, el înfăptuind reforma agrară și împărțind pământ țăranilor, veteranilor de război și familiilor celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării.

De aceea, în momentul morții sale, regele a fost plâns de o țară întreagă, dovadă fiind funeraliile ce au avut dimensiuni impresionante.

A fost un rege iubit, iar acest lucru este demonstrat de faptul că pe tot drumul de la Sinaia la București și apoi spre Curtea de Argeș, locul unde a fost înmormântat, gările și drumurile au fost pline de oameni în doliu.

În acea zi tristă s-a văzut cât de iubit a fost acest rege modest și discret, care nu a făcut niciodată caz de regalitatea lui, ci a domnit ca un Rege al tuturor românilor!!!

În decursul unui veac de istorie, Regalitatea României și-a lăsat amprenta durabilă în inimile hunedorenilor, grație vizitelor efectuate pe meleagurile Județului Hunedoara. Regele Ferdinand, Regina Maria, Regele Carol al II-lea, Regele Mihai, dar și membrii Casei Regale de România au fost oaspeții de onoare ai hunedorenilor.

Vizita Regelui Ferdinand în Valea Jiului, din 4 mai 1922

Una dintre puținele vizite „fulger” ale Regelui Ferdinand I, în Județul Hunedoara, mai precis în bazinul carbonifer al Văii Jiului, a avut loc cu doar câteva luni înaintea Încoronării de la Alba-Iulia. Cauza care l-a determinat pe Suveranul României la această călătorie fortuită a reprezentat-o catastrofa petrecută, în ziua de 27 aprilie 1922, la mina „Aurora” – „Aranka” de la Lupeni, de pe urma căreia și-au pierdut viața 82 de mineri.

Regele Ferdinand „cel Loial”, la Lupeni, alături de văduvele, orfanii și minerii năpăstuiți de soartă

Luând la cunoștință, cu îngrijorare, despre catastrofa de la Lupeni, Regele Ferdinand a luat decizia să meargă, cât mai curând posibil, la locul nenorocirii. La fel cum, în timpul Marelui Război, a stat mereu alături de soldați, spre a-i îmbărbăta, și de această dată, precum un adevărat părinte al națiunii, Suveranul a voit să fie alături de familiile îndoliate ale minerilor.

În primele zile ale lunii mai 1922, Siguranța Statului informa, prin telegrame cifrate, autoritățile locale din Valea Jiului asupra programului preconizatei vizite regale:

„M.S. Regele sosește, joi dimineață (4 mai 1922 – n.n.), la Simeria, pentru a merge la Lupeni… De la Simeria, merge prin Petroșani, la Lupeni, iar de la Lupeni, se va înapoia la Petroșani, unde M.S. Regele dorește a lua un prânz strict intim, suita constând din 5 persoane”.

La rândul lor, gazetele bucureștene anunțau vizita monarhului la Lupeni, cu scopul de a aduce consolare și „împărți ajutoare familiilor celor nenorociți”.

La o săptămână de la dezastru, Suveranul i-a vizitat pe minerii Văii Jiului. Potrivit comunicatului oficial al Prefecturii Hunedoara, trenul regal a ajuns, la Simeria, în ziua de „4 mai (1922), dimineața, la ora 9”. De acolo, Regele „a plecat cu automobilul, spre Lupeni, însoțit de prefectul județului și doi adjutanți regali”. Deși călătoria suveranului nu avea la bază o motivație sărbătorească, în localitățile traversate de acesta, hunedorenii l-au întâmpinat „cu steaguri naționale și cu cununi”, însoțite de ovații și flori.

Dintr-o notă-raport a șefului Brigăzii Speciale de Siguranță a Statului Petroșani, reiese că Regele Ferdinand a sosit la Petroșani, în jurul orelor 12. În fața primăriei orașului, Majestatea Sa a fost așteptată „cu bucurie și însuflețire,… de peste 2000 de persoane”, în frunte cu autoritățile locale. „Muzica Societății (Miniere) a cântat Imnul Regal”. Un pluton de infanterie i-a prezentat onorul, iar primarul i-a ieșit înainte cu pâine și sare. După ceremonia oficială, Regele și suita acestuia au servit „o mică gustare” la „Casina Societății pentru scoaterea cărbunilor”.

Din Petroșani, „împreună cu d-nii. Miniștri Cosma și Mârzescu, au plecat la Lupeni”, cu automobilul. Pe drum, suveranul a poposit și la Vulcan, unde „a fost întâmpinat de preotul Rusan, cu tava cu pâine, și înconjurat de numeros public… Străzile și locul de primire a Regelui erau înțesate cu brazi verzi și tricoloruri”. Înaltului oaspete al Văii Jiului i-au ieșit în întâmpinare „copiii școlari, conduși de profesorii lor, toți cu tricolorul Țării”. Staționarea la Vulcan a durat doar 10 minute.

Potrivit agenților secreți ai Siguranței, în jurul orei 13.10, Regele a ajuns la Lupeni. La primărie, i s-a pregătit primirea oficială, de către edil și de poporul adunat din împrejurimi „în număr de 7000-8000” de oameni. O gardă militară și comandantul Corpului VII de Armată i-au prezentat onorul conducătorului țării.

Fără a mai zăbovi, Regele a intrat în primărie. „Mame deznădăjduite și copii cu lacrimi în ochi au fost ascultați de M.S. Regele”. Impresionat adânc, suveranul țării „a împărțit bani orfanilor și văduvelor”, ajutoarele însumând „120 000 lei, dăruiți de Familia Regală… Un muncitor a mulțumit M.S. Regelui, cu cuvinte foarte mișcătoare, înlăcrămate, fanfara a cântat «Trăiască Regele»”.

Prin mâna ministrului G. Mârzescu, Ministerul Muncii a acordat un ajutor în valoare de 300.000 lei.

Interesându-se de soarta acelora rămași de pe urma victimelor, Regele țării „le-a făgăduit că toate familiile celor ce și-au găsit moartea așa de tragic, nu vor fi lăsate fără sprijinul societății. Și, în același timp, s-a înființat un comitet de ajutor sub patronajul M.S. Regelui, compus din Î.P.S.S. Mitropolitul Primat Dr Miron Cristea, d-nii. miniștri Mârzescu și A. Cozma, Eugen Botez și alții”.

Ulterior, suveranul a vizitat „spitalul societății (miniere), unde se aflau 4 răniți de explozie, primind și aceștia ajutor”.

Prin prezența sa în mijlocul celor năpăstuiți de teribila tragedie, Regele a oferit consolare, încredere și speranță populației greu încercate din Lupeni, așa după cum o relevă rapoartele Siguranței Statului: „Sosirea Majestății Sale… și distribuirea sumelor către familiile rămase fără câștigătorul de pâine a avut asupra populațiunii și a muncitorimii un efect nespus. Muncitorimea, care-și pierduse capul îndeajuns și descurajată, și-a ridicat capul iar și s-a însuflețit…”.

Înainte de ora 16.00 Regele Ferdinand părăsea Lupeniul, cu destinația Petroșani. Acolo, direcțiunea minelor „a aranjat o masă”, în onoarea oaspeților. Reîntoarcerea la Simeria s-a efectuat cu un tren special. La orele 21.00 trenul regal, cu Regele Ferdinand și mica suită care-l întovărășea, pornea din Simeria către București.

Cu ocazia aceleiași vizite, Suveranul României și-a arătat disponibilitatea pentru a sprijini construirea unei noi biserici ortodoxe la Lupeni, ce a primit hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”

Edificarea lăcașului de închinare al minerilor a început, în anul 1923, fiind târnosită, în noiembrie 1929, de către Mitropolitul Nicolae Bălan. Tabloul votiv, pictat de către pictorul Traian Cornescu, în 1929, a supraviețuit până în zilele noastre.

Realizat pe unul din pereții pronaosului, acesta îi înfățișează pe ctitori: Regele Ferdinand, Regina Maria și pe Regele Mihai (copil), care ține în mâini biserica, în miniatură. Semn indubitabil că așezământul bisericesc a fost ridicat cu sprijinul material al Casei Regale, în timpul domniei Regilor Ferdinand și Maria, precum și a primei domnii a Regelui Mihai.