28/10/2021

Actrița Marioara VOICULESCU sau „Mareșala Teatrului Românesc” din secolul al XX-lea

A devenit societara Teatrului Naţional la doar 19 ani, iar Alexandru Davila a numit-o „Mareşala Teatrului Românesc”. Marioara Voiculescu fost profesoara actriţelor Olga Tudorache şi Carmen Stănescu. Astăzi numele său figurează pe banda din jurul Gongului Thaliei din Piața Timpului din București spre neuitare.

Nu ştiu să urăsc şi nu am ştiut niciodată. Am iertat tot – şi mai mult încă – am uitat tot, şi de multă vreme. Azi, sufletul îmi este pur și luminos ca al unui copil. Ceea ce însă nu pot uita (şi îi rog şi pe ceilalţi) e că, în afară de a fi mamă, nu am fost decât artistă. Mi-am adorat ţara şi nu am vrut să o părăsesc niciodată … ” așa scrie actrița în „Jurnalul” său, la capitolul: “Ultimele dorinţe”.

Privindu-i acum fotografiile din tinerețe, alb-negru, vedem o femeie mică de statură, cu frumoasele ei pălării şi costume de epocă, cu ochi negri mari şi arzători ce iradiază frumuseţe. Fascinează prin magnetismul personal, de parcă ar fi crescut în puf. Nu se vede că a muncit toată viaţa.

Îmi amintesc ce scria Haig Acterian într-u articol publicat în “Vremea” din 1931 despre marea noastră actriță: „ Rari au fost actorii care să stăpânească aspirațiile și frenezia mulțimii ca <<Voiculeasca>>. A fost întâia care făcea serie de săli pline și publicul, captat de sugestia acestei ființe, alerga ca la o muinune.”

Era o frumusețe a timpului ei, comparată deseori cu celebrele interprete ale epocii de pe marile scene europene: cu Eleonora Duse, Sarah Bernhardt sau cu Rejane, pe care F.O. Fosian în “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”, o descria cam așa: “Iată actrița de ilustră personalitate artistică a primei noastre scene, – talentul de covârșitoare putere de creație, – tragediana de mare amploare, – temperamentul vulcanic care erupe în fiecare replică, în fiecare gest. Eroina legendară, femeia îndrăgostită, amanta pasionată, ființa pierdută sau răsvrătită, – în oricare din roluri – de la “Judith” la “Lulu”, de la “Salomeea” la eroina dramei moderne, de la “Peer Gynt” la “Actrița”, d-na Marioara Voiculescu a creat și a redat cu măiestrie complexul sufletesc al personagiilor. Spectatorul din sală este țintuit de vraja jocului tumultuos care constituie arta d-nei Marioara Voiculescu.”

Marioara Voiculescu s-a născut în 9 iulie 1889 la București. Fata de 16 ani de origine modestă, care a suferit de pe urma despărţirii părinţilor săi, vorbește despre adolescența sa într-un interviu acordat revistei “Realitatea Ilustrată” (1929):

“- … și astfel, din cauza celor două corigențe ale mele, mi-a fost dat ca preparator Zaharia Bârsan, care tocmai își luase licența în Litere și terminase și Conservatorul. Aveam tocmai 14 ani, multe iluzii și puțină poftă de învățătură. La lecții, gândul nu-mi era să ascult frumoasele povețe ale preparatorului, ci mă țineam numai de nebunii. Într’o zi Bârsan se exprimă de față cu ai mei:

– Ce temperament are această fetiță și ce bună artistă ar fi!

Vorbele lui mi se întipăriseră în minte și din acea zi visul meu era să mă fac artistă. Aveam după cum am spus 14 ani când într’o zi ploioasă de toamnă, după ce preparasem și declamasem singură de nenumărate ori tradiționala “La icoană”, m’am dus la conservator. Când să mă înscriu însă, mi s’a făcut obiecția că sunt încă un copil și că mai bine să stau acasă liniștită. Protestai însă din toate puterile și fiind primită, am luat examenul, intrând în clasa Aristizzei Romanescu.”

Ajunsă pe băncile “Conservatorului” la sugestia actorului şi dramaturgului Zaharia Bârsan, (cu dispensă, că avea 14 ani), în primii ani o are ca profesoară pe Aristizza Romanescu, iar în ultimul an, pe Petre Liciu. Tot atunci se căsătorește cu fiul unui bancher ploieştean din familia Ionescu Quintus, avocat, poet, şef de partid politic şi extrem de visător.

“M-am căsătorit ca să mă vadă părinţii măritată. Mă adora ca pe-o icoană – scrie în “Jurnal” – eram zdrobită şi apăsată de atâta iubire. Pleca de acasă, intra la “Capşa”, îmi trimitea o scrisoare de dragoste. Când repetam acasă mă privea ore în şir nemişcat. Şedeam la masă, nu mânca cât trebuia, ca să mă poată privi. Avusese înainte de căsătoria noaastră o mare avere moştenită. I-o mâncaseră prietenii politici. Mă adora. Dar nu era în stare să muncească pentru mine. Un om care-şi visa viaţa, nu o realiza.”

Devine mamă la 17 ani împotriva voinţei ei, făcând „tot ce se poate” ca să avorteze şi născând înainte de termen un fiu care devine lumina ochilor ei pentru toată viaţa. Pentru că soţul o adora prea mult, divorţează. Bărbatul vieţii ei, cel de-al doilea soţ, cu 20 de ani mai în vârstă, bogat şi foarte gelos, a murit timpuriu într-un accident de automobil.

În1901 este angajată la Teatrul Național din București. La început face figurație, apoi este distribuită în roluri. N-a fost numai frumoasă, curtată şi iubită, a fost o actriţă cultivată și talentată. “Recunosc că-mi plăcea să fiu curtată, să mă simt iubită, dorită. Şi mulţi dintre admiratorii mei erau delicaţi, distinşi, culţi eleganţi. Toată lumea îmi spunea că am un <<vino-încoace>>, căruia greu i se poate rezista“.

Avea o memorie excepţională şi a muncit ca o ambiţioasă. Şi-a înlăturat depresiile luând în mână o carte, pentru că avea patima lecturii. A jucat în teatru roluri care se ientificau cu aspirațiile publicului, cu partiturile de ingenuă și “grande amoureuse”, dar a și deschis drumuri noi în istoria teatrului românesc. După ce a văzut cum joacă Agatha Bârsescu, şi-a dat seama ce este teatrul, însă mentorul ei rămâne Paul Gusty, care formase generații de actori, și, care, o avertizează că există pericolul plafonării dacă rămâne într-un singur “emploi”: “Mi-am dat seama că teatrul este o carieră nebănuit de grea şi că numai anumite fiinţe sunt miruite de Dumnezeu. Am înţeles că ceea ce vroiam să învăţ e un lucru nespus de dificil, şi că, dacă nu ajungi ceea ce a ajuns marea artistă din faţa mea, mai bine să renunţi la tot şi să te înfunzi în ceaţa vieţii unde toţi oamenii seamănă unii cu alţii.”

O “Mareşală a Teatrului Românesc”

Cei care au văzut-o jucând pe scenă au simţit cum fiinţa ei emana ceva straniu, ce te atrăgea şi te fixa. Avea o voce când tăioasă, când blândă. Nu ştia să râdă, dar cu surâsul ei încântător, păstrat şi în poze, a cucerit lumea. Instinctele primare şi cuvintele din fiecare zi căpătau realitate şi justificare emotivă: dragostea înceta să fie simpla posesiune brutală când Marioara Voiculescu îi înălţa, îi rafina, îi transfigura chemarea, pe scenă.

Marioara Voiculescu a fost Ofelia şi Julietta, a fost Contesa Eboli, a fost Lulu “Peer Gynt” (în travesti), Nora (Ibsen), Doamna Alving (Wedekind), a fost Salomeea lui Wilde şi Iudith, a fost Sapho, Penthesileea, Lucreţia Borgia şi Margueritte Gauthier; a fost Oana din “Apus de soare”, Getta din “Fantana Blanduziei”, Anca din “Năpasta”, Tofana din “Patima roșie”. Şi rolurile nu se opresc aici.

Alexandru Davila o ridică la rangul de “Mareşală a Teatrului Românesc”. “Alex Davila – nenea Alecu cum îi spuneam noi toţi – a pretins, multă vreme, că în teatru, numai pe mine m-a iubit. Nu l-am crezut şi a fost mult timp amărât din această cauză. A fost marele meu prieten la care am ţinut mult până la moartea lui. Avea mari calităţi, dar şi imense defecte. Montările lui erau splendide, costumele erau magnifice, actorii jucau admirabil, publicul venea cu drag la teatru şi pleca uimit şi fericit. Pe acest om de teatru care nu învăţase teatru nicăieri, îl vedeai de dimineaţă până seara peste tot. Înalt, frumos, de-o eleganţă impecabilă, inspecta totul de la pivniţa până la podul teatrului. Davila telefona la “Capşa” şi ne aducea mâncare bună, vin bun şi vechi, cafea excelentă, fructe, prăjituri. Eram bine hrăniţi, frumos îmbrăcaţi”.

Înființează propria sa companie de teatru despre care Ion Manolescu menţionează în “Amintirile” sale: “Marioara Voiculescu, în afară de marele ei talent, a avut în conducerea trupei mult tact şi un spirit de admirabilă colegialitate. N-au fost intrigi, n-au fost rivalităţi meschine. Am muncit cu toţii cot la cot şi ne-am bucurat împreună. Cine-i subvenţiona compania? Publicul care umplea sălile”.

În 1912, joacă la sala “Modern” din București, alături de trupa formată din actorii:  Tina Barbu, Gheorghe Storin, Ion Manolescu, Tudor Călin, Elena Chrisenghy, Mizzi Ionescu, Tanți Elvass, Carmina Ciucurencu, N. Kanner, Bebe Stănescu, Al. Economu, personaje cu vibrații mai aproape de temperamentul ei vulcanic, iar repertoriul este format din spectacole cu piese franceze. Din 1914 se asociază cu soții Bulandra, înființând Compania “Mariora Voiculescu-Bulandra”. Joacă teatru prin vechile grădini bucureștene.

Liviu Rebreanu comenta că dușamnii ei amuțeau când o vedeau jucând, degaja un magnetism. Era splendidă și seducătoare, de un farmec viperin, irezistibil”, cum o definea Lucia Sturdza Bulandra.

Generaţii succesive de femei au aflat, privind-o şi ascultând-o, nu numai cum se poartă o rochie sau despre comportamentul în societate, ci mai ales cum se iubeşte. Se întâmpla în epoca în care nu existau: radio, film, televiziune, doar presă pe suport de hârtie.

A fost o profesoară de o mare sensibilitate. I-a învăţat pe studenţii ei de le Facultatea de Teatru tot ceea ce ea deprinsese de la Paul Gusty, mentorul ei. Le-a arătat cum se face un gest, cum se face un pas, cum se armonizează un gest şi cu un cuvânt, un cuvânt cu un pas, o atitudine cu o privire.

După nişte ani, la o aniversare, îi scrie lui Liviu Ciulei: “Te-am îndrăgit şi te-am adoptat fără să ştiu ce drum vei apuca în viaţă şi care-ţi va fi destinul. Eram convinsă că vei deveni om în orice carieră vei munci. Dacă azi ai reuşit în carieră, ai adus un suflet de o mare puritate, o cinste morală puternică şi ajutată de o solidă intelectualitate.”

A fost directoare de trupă, protagonistă în filmele produse de Leon Popescu. A fost distribuită în filmele:  „Amorurile unei prințese” (1913), „Dragoste de marinar” (1913), „Răzbunarea” (1913), „Spionul” (1913), „Viorica” (1913), „Dragoste la mănăstire” (1914), „Detectiv și apaș” (1915).

A regizat filmele: „Amorurile unei prinese” (1913), „Dragoste de marinar” (1913), „Spionul” (1913), „Urgia cerească” (1913), „Viorica” (1913), „Detectiv si apas” (1915).

După Primul Război Mondial, nu mai are așa de mare succes în teatru. Publicul n-o mai preferă în drame franțuzești de salon. Împreună cu decoratorul de scenă Traian Cornescu, transformă arena Circului Sidoli într-un amfiteatru și joacă în “Salomeea”. Spectacol despre care Liviu Rebreanu spunea că e un „monument de artă”, iar Nicolae Iorga scria: „reprezentația Salomeei la circ va rămâne în istoria Teatrului Românesc”. Dacă despre spectacol  puțini mai știu, actrița a rămas în istoria de aur a teatrului românesc.

De la opulenţă burgheză la sărăcie comunistă

Actriţa răsfăţată şi amanta adorată a iubit şi a fost iubită ca o regină capricioasă. Avea succes după succes, era preţuită de Regina Maria, mergea în turnee, îşi petrecea vacanţele la Balcic, călătorea frecvent spre Paris, Londra sau Viena, îşi achiziţiona preţioase mobile, bijuterii şi, de multe ori, blănuri din magazine sau la licitaţii de lux, pe care le aduna în garderoba sa şi uita de ele. Dar a ajuns  să trpiască într-o sărăcie lucie, aproape să moară de foame în vremea comuniștilor aflați la putere. “Tata, de mică, mi-a dat bani foarte mulţi. Mă obişnuisem foarte cheltuitoare şi acest viciu l-am păstrat mulţi ani din viaţa mea.”

I-a urât pe bolşevici, pe legionari şi a avut parte de 30 de ani de comunism. A vrut să joace până în ultima clipă a vieţii ei, dar a fost înlăturată. “Eu am suferit până la ultima picătură de sânge. Directorii m-au ţinut departe de scenă. Ceream să joc un rol gratis. Am suferit atâta, încât am fost aproape de sinucidere.”

Viaţa frumoasă, boemă, opulentă se transformă în calvar odată cu 1947, anul în care Zaharia Stancu, directorul Teatrului Naţional de atunci, o pensionează. A refuzat să joace în piesele de teatru cu temă “realist-socialistă”.

Între 1964-1965, la solicitarea lui Horia Lovinescu, predă actorilor de la Teatrul Nottara din București, un curs despre “știința vorbirii”, în scenă nu a mai fost distribuită niciodată. Despre durerea sa a scris în „Jurnal”:

 „Mă doare sufletul de dorul teatrului, îmi lipseşte Teatrul, cum mi-ar lipsi aerul. Mi-e sete de joc, să învăţ, să repet. Mi-e dor de oboseala până la extenuare a repetiţiilor, ce preced premierele. Mi-e dor să-mi fie frică, să sufăr groaznic că nu pot juca mai bine, să joc aşa cum mintea mea pricepe şi-şi imaginează. Mi-e dor să blestem scena care mă torturează, mi-e dor de sentimentul de uşurare pe care îl încerc după fiece premieră, asemenea condamnatului la moarte care a primit vestea graţierii. Mi-e dor de întunericul din culise, de praful şi mirosul decorurilor. Mi-e dor tare şi sufăr”.

În “Jurnal” povesteşte cum, odată, găsind pe strada un fruct s-a repezit şi a muşcat din el, după care, făcându-i-se ruşine l-a pus într-o sacoşă şi l-a dus acasă. În timp ce unii actori recitau poeme cu Stalin la Radio, ca să trăiască bine, Marioara Voiculescu îşi număra cu demnitate banii pentru pâine şi carne. Avea în întreţinere nişte servitori şi un băiat.

Un Jurnal” răscolitor şi un „Testament moral” tulburător

A cucerit prin frumuseţea ei. Viaţa i-a fost răscolită, povestită cu febrilă indiscreţie. Ce fată n-ar fi vrut să fie ca ea!  Să fie în prim-plan, admirată și adulată, să se regăsească în personajele ei! Fiinţa sa energică, vulcanică sau răbdătoare cu talentul unic, o găsim în cartea sa “Jurnal. Memorii”. Îşi scrie memoriile pentru a ne “dezvălui din frumuseţea şi durerea teatrului”. Și pentru a se elibera de coșmarul dus cu demnitate până la capătul vieții, pentru că nu a mai fost lăsată să joace teatru.

Jurnalul se încheie cu un Testament tulburător. Marioara Voiculescu nu lasă doar fiului său “bunuri după moarte”, ci şi un legat moral pentru cei care iubesc teatrul. „Doresc să fiu incinerată, însă numai daca fiul meu doreşte şi el acest lucru pentru el. Nu vreau să fim despărţiţi în eternitate. Am trăit o viaţă întreagă în întunericul teatrelor – şi câtă nevoie de soare şi de lumină am avut întotdeauna!”.

În 1965, când scria „Ultimele dorinţe”, actrița avea 80 de ani, a murit în 1976. Şi-a dorit să nu fie uitată. “Un cald sentiment pentru toţi colegii mei din teatru: iubire pentru colegii şi elevii mei. Mă despart cu greu de ei, rugându-i să nu mă uite şi să ajute pe fiul meu în toate momentele grele şi grave.”

Înlăturată de la Facultatea e Teatru, unde i-a avut studenți pe Liviu Ciulei, Olga Tudorache, Carmen Stănescu, Alfred Demetriu, Mihai Berechet și alții, predă cursuri de actorie în particular unor elevi.

Strălucise cândva pe scenă, era bătrână și bolnavă, săracă, trăia în mizerie. Fiul său făcuse pușcărie pe motive politice. Criticul de teatru Florica Ichim gătește un text printre hârtiile actorului Ion Finteșteanu care scria: „Într-o seară nefericită este adusă în faţa milioanelor de telespectatori, într-un hal vrednic de milă, una dintre Gloriile Teatrului Românesc. Şi-a pus cineva întrebarea, cum  poate  să  creadă  tineretul  de  azi  că  omuleţul  acesta  chircit,  mizerabil  îmbrăcat,  aproape  mumificat,  a ridicat  altădată,  pe  culmi  de  temperament  caracteristic  voiculescian,  vieţile  Margueritei  Gauthier,  Monnei Vanna,  Doamnei  Alving,  Judithei,  Salomeei  şi  celorlalte  zeiţe  din  teatrul  universal?”.

Marioara Voiculescu avea să moară tocmai în 3 martie 1976, în Sanatoriul Otopeni, tot cu gândul la fiul ei, Paul Voiculescu Quintus. „Am muncit pentru el o viaţă întreagă şi nădăjduiesc să respecte în viitor marea mea iubire de mamă”.

Comuniștii au premiat-o în 1953 prin Decretul nr. 43 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne. Actriței Marioara Voiculescu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”.

Studiind istoria teatrului românesc în facultate, citindu-i memoriile și alte cărți, mi-a rămas în minte ca actriță. Inaugurarea Gongului Thaliei din București (sau Gongul Timpului după numele piațetei în care a fost amplasat) a coincis și cu aniversarea a 95 de ani de viață și 75 de ani de carieră ai actorului Radu Beligan. Se întâmpla în 2013. Avusese loc inaugurarea Gongului Thaliei din Piața Timpului, dimineață, iar seara maestrul Beligan avea spectacolul aniversar, în care juca, “Lecția de violoncel”, de Mona Radu, în regia lui Felix Alexa, căci intrase și în Cartea Recordurilor, ca cel mai longeviv actor care juca în teatru. Ca angajată a Teatrul Metropolis, am alcătuit lista cu mai mult de 200 de nume, care au fost trecute pe banda ca o peliculă, plasată în jurul Gongului Thaliei.

De atunci, numele Marioarei Voiculescu figurează pe banda din jurul Gongului Thaliei, din Piața Timpului. Rămâne în eternitate prin neuitare.

(Sursa: Marioara Voiculescu – “Jurnal. Memorii”, Fundaţia Camil Petrescu – Revista Teatrul Azi)

Foto: wikipedia

 

Distribuie acest articol Oficial Media
Share