04/08/2020

Despre sindromul clopotului de sticlă…

Descopăr în fiecare zi câtă preocupare au unii pentru viața mea și cât de mult mă “apreciază”.

Povestea părintelui „perfect”

Trec pe lângă un bloc de “lux” din renumitul meu oraș de reședință. O “prietenă” încarcă portbagajul unei mașini, cum altfel decât de “lux”. Mă ia gura pe dinainte și îi urez concediu plăcut. Ea oftează și își dă ochii peste cap:
– Ei! De unde concediu? Îi trimit fetei rufele și mâncare.

Ridic din sprâncenele proaspăt pensate.
– Este studentă, spune ea cu mândrie.
Ridic și mai tare din sprâncene și aflu că fiica urmează a doua facultate.  Urmează Dreptul, după cea de Administrație (o denumire lungă și complicată)…și un masterat.

Cred că privirea mea tâmpă îi sugerează că nu înțeleg nimic. Așa că îmi explică că fata crede că va fi mai bună profesional dacă face și dreptul. Până acum este ok. Ceea ce urmează este năucitor. În fiecare săptămână mama-model îi trimite rufe curate, călcate și oale de mâncare gătită fetei de 27 de ani. Tot părinții îi plătesc chiria pentru un apartament ultimul răcnet în București.
– Eu nu pot fi ca tine (era vorba de mine).

Povestea mamei „imperfecte”

Eu eram mama denaturată care și-a lăsat fiica să plece singură la facultate la mii de kilometri și a lăsat-o să se descurce singură de la 19 ani.

Ceea ce nu înțelege mama-model este că eu am crescut și educat un om întreg.  Este o femeie puternică pe care viața o va lovi, dar nu o va doborî. Spre deosebire de copiii mamelor-model care vor aștepta toată viața pe cineva care să le rezolve problemele. Acești copii au mare handicap: trăiesc sub un clopot de sticlă, superprotejați, feriți de greutăți, de rele. În momentul în care rămân singuri, fără clopotul de sticlă sunt dezorientați, nu știu să se apere de viața nemiloasă și crudă.

Povestea unui copil

Așa s-a întâmplat și cu tânăra care a făcut în șoc când și-a văzut nota de la examenul de evaluare națională. Sigur, știind că a scris era firesc să intre în panică, să se agite. Dar să facă în șoc până la punctul de a face o pareză!!! Poate că  acest copil a fost supus unei presiuni extraordinare din partea părinților de a fi prima. Poate a fost presată să aibă note foarte mari. Mai grav ar fi dacă a fost până într-atât ferită de orice neplăcere încât orice lucru care iese din tipar, o scoate de pe linia de plutire.

Copiii trebuie învățați de mici că viața nu este numai lapte și miere. Ei trebuie să știe că în viață se vor și lovi. Comparativ cu secolele trecute, lumea este ceva mai sigură, copiii mai informați. Și totuși părinții din zilele noastre sunt mult mai protectivi cu copiii lor decât erau pe vremea bunicilor noștri.

Citeam într-un studiu, ca părinții petrec cam 7 minute pe zi cu copilul lor. Inițial am crezut că este o greșeală. De fapt studiul aducea în atenție faptul  că în restul timpului părinții nu fac altceva decât să își protejeze copiii. Adică petrec timp pentru copilul lor, nu cu copilul lor. Cum fac asta? Scutindu-i de treburi casnice și de responsabilități. Ceea ce nu este similar cu a petrece timp cu propriul copil.

Părinții superprotectori

Formularea „Tu nu trebuie să faci nimic, doar să înveți.” a devenit refren și mod de viață. Părinții se străduiesc prea mult să le ofere copiilor condițiile necesare învățării, să îi protejeze de greutăți, de probleme, de tristeți, de muncă, fără să se gândească nici o clipă că prin această superprotecţie privează  copilul de o dezvoltare sănătoasă și armonioasă.

Copilul trebuie lăsat să devină responsabil, independent și capabil de a-și gestiona propriile greutăți.  Părinții sunt tot mai convinși că trebuie să își protejeze copiii de conflicte cu prietenii, mici răniri sau boli ale copilăriei, experiențe dureroase sau dezamăgiri.  „Ai grijă să nu te lovești!”… „Ai grijă să nu cazi!”… „Ai grijă să nu alergi prea repede!”… „Ai grijă să nu te sui prea sus!”… Împiedicând aceste lucruri firești din viața copilului, el poate suferi în viața adultă, deoarece nu va fi obișnuit să își asume responsabilități. Așa se face că tot mai mulți copii sunt total sau parțial dezinteresați de ceea ce li se întâmplă la școală sau se manifestă ca și cum ei sunt centrul universului. De aceea nu li se pot da sarcini, deoarece refuză să le îndeplinească, iar dacă nu primesc ce își doresc, copiii își vor șantaja emoțional  părinții.

Cum se manifestă superprotecția?

Cumva în ultimii ani și, mai ales în ultimele luni, părinții, dar mai ales copiii,  trăiesc într-o bulă, un clopot de sticlă bine protejați de lumea exterioară.

Înainte de a se alarma de analfabetismul funcțional al copiilor, părinții ar trebui să se alarmeze de analfabetismul social al acestora.  Copiii se împrietenesc tot mai greu cu alți copii și dacă o fac, preferă copii inferiori lor, pe care să îi domine și care să nu le creeze concurență. Lipsa concurenței duce inevitabil la  lipsa conștientizării democrației, adică a unor relații cu indivizi egali lor.

Așa se face că atunci când ajung adulți nu își asumă responsabilități (nu se angajează, nu au relații de lungă durată, sunt cei care „rămân acasă”) și găsesc justificări palpabile pentru acest lucru.

Nevoia de control asupra copiilor

Ați observat desigur, la voi înșivă că aveți tendința de a superproteja și că sunteți mereu îngrijorați de starea copilului, îl sunați foarte des și vreți să îi știți fiecare pas. Este vorba de dorința de a deține controlul pentru orice decizie a copilului. Este vorba despre dorința de a-l scuti de orice sarcină, de a-i satisface toate dorințele.

Se observă cu ușurință că părinții acordă o atenție exagerată copilului și îi se  oferă lucruri de care acesta nici măcar nu are nevoie. De aici și tonele (exagerez, desigur) de jucării pe care le are copilul și cu care nici măcar nu se joacă.

De exemplu, i se pregătește mâncare, chiar dacă lui, copilului, nu îi este foame sau este îmbrăcat, chiar dacă lui nu îi este frig, sau i se leagă șireturile deși el poate face asta.

Cel mai grav este că părintele este mereu în gardă și vine în apărarea copilului dacă i se întâmplă ceva, chiar dacă copilul nu îi cere asta și, mai ales, că părintele nu va accepta niciodată că copilul lui poate greși.

Copilul superprotejat, un adult incomplet dezvoltat

Acest părinte, scutindu-și copilul de greutăți,  nu îl pregătește pentru viața adultă și nu îl învață să se descurce singur. Părintele  face totul în locul lui. Și toate acestea se întâmplă în acea perioadă a vieții când copilul ar trebui să învețe aceste abilități, adică în copilărie.

Sărind această etapă, copilul o va retrăi mai târziu, chiar și ca adult. El va deveni egocentric și posesiv, va avea un comportament iresponsabil, reacții copilărești total nepotrivite vârstei lui.  Acest copil va avea țeluri total ireale și imposibil de atins, tocmai pentru că mereu a obținut ceea ce a vrut, chiar și fără muncă.

Acest copil va deveni adultul care nu se va adapta la locul de muncă, deoarece acolo va fi pe cont propriu și nimeni nu va lucra în locul lui, cum era obișnuit acasă. În schimb va fi foarte pretențios și va crede că i se cuvin toate.

Nu fiți părinți superprotectori!

Din păcate societatea a adoptat o mentalitate superprotectoare în mai multe domenii de activitate, inclusiv în parenting. Copilul însă ne dă semnale foarte clare despre unde ar fi limita sănătoasă pentru el. Părinții trebuie doar să fie atenți la aceste semnale și să nu își proiecteze propriile temeri și anxietăți asupra copiilor.

I-aș sfătui pe părinți să nu își crească copiii în captivitate.

Lăsați copiii să se  distreze singuri pe-afară cu bicicleta sau alergând cu prietenii în parc.

Nu uitați: copiii care nu sunt încurajați adecvat, susținuți sau învățați cum să evalueze riscurile, să și le asume și să le facă față, ajung să creadă că acest lucru are un efect catastrofal asupra dezvoltării lor. Exact ca în cazul fetei cu nota de la evaluarea națională.

Părinți!  Asumarea de riscuri nu este un lucru foarte periculos și nu trebuie evitat cu orice preț.
Sfatul meu este să nu vă creșteți copiii sub clopotul de sticlă al dragostei exagerate de părinte.

Distribuie acest articol Oficial Media
Share