OlgaTUDORACHE: Te urci pe scenă, te arăţi în spatele unui personaj şi capeţi forță - Oficial Media

Oficial Media

Echipa unui ziar nu este formata doar din redactori, ci mai ales din cititorii săi!

OlgaTUDORACHE: Te urci pe scenă, te arăţi în spatele unui personaj şi capeţi forță

A uimit lumea teatrului cu tăcerile ei senine şi a impus respect. Actrița Olga Tudorache s-a născut în 11 octombrie 1929, la Oituz, judeţul Bacău, a decedat în 18 octombrie 2017, în București.

Am întâlnit-o în teatrul în care sunt angajată, unde regizase spectacolul în care juca: “Pește cu mazăre”. Când şi-a sărbătorit împlinirea a 80 de ani, în teatrul în care lucrez, într-o seară de toamnă de vis, Olga Tudorache nu mai dădea interviuri de 2o de ani, dar ne-a oferit cel mai frumos zâmbet. Interpreta rolul principal în spectacolul cu piesa “Peşte cu mazăre”, cu mare succes la public, pe care l-a şi regizat. Atunci, am reușit ceva unic: să o împac cu Mario Sorin Vasilescu, profesorul ei de yoga. Securitatea i-a despărțit, cu mult înainte de 1989, la fel cum a interzis și yoga. Olga Tudorache a uimit lumea teatrală cu tăcerile ei senine, posturile celebre de 40 de zile doar cu apă. Toți se întrebau de unde are atâta forță. Avea și integritate morală, disciplină, teancitate, impunea respect. Nu primea pe nimeni din afara teatrului când ajungea în cabină, în ziua spectacolului.

Olga Tudorache a absolvit Facultatea de Teatru, la clasa Moni Ghelerter şi Marioara Voiculescu, cu rolul Veta din spectacolul cu piesa „O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale. A debutat în 1951, iar cariera ei adună o lungă galerie de personaje. A jucat pe scenele diferitelor teatre, apoi a ajuns să predea în Institutul de Teatru. În 1987 avea 36 ani de teatru şi 15 generaţii de actori. Printre studenţi era veselă, destinsă, surâzătoare.

S-a retras din activitatea pedagogică în 2000 şi a continuat să joace pe scenele teatrelor bucureştene, precum şi în film. La începutul carierei sale, se credea că va fi o mare actriţă de comedie. Timpul a dovedit că Olga Tudorache a respins cantonarea într-un anume gen.

Regizorul Mihai Berechet povestește în memoriile sale despre cum, aflat într-un turneu la Copenhaga, vede spectacolul „Sarah”. Face rost de drepturile de autor, traduce piesa, apoi îi propune lui Radu Beligan să interpreteze rolul “Bietul Piton”. „E pentru tine, un rol… unic! Sarah Bernhardt” o convinge Radu Beligan la telefon pe Olga Tudorache, propunându-i ca partener pe Octavian Cotescu, motivând că el avea mari angajamente prin alte părți și nu voia să încurce pe nimeni.

Contactat de către regizorul Mihai Berechet, Octavian Cotescu refuză rolul motivând că avea prea multe pe cap la Institut (era profesor la Facultatea de Teatru și Rector I.A.T.C.), deși i-ar fi plăcut. „Îl simțeam de-o perfectă sinceritate, așa încât nu ne-am mai văzut niciodată deoarece, în nici un an de la conversația noastră telefonică, dispărea după o criză cardiacă, în lumea cealaltă”. Se întâmpla prin 1984, în plin comunism, cu toate rigorile și lipsurile de toate felurile. Plecarea în turneu, în Israel, cu spectacolul, căci atunci se ieșea greu din țară, presupunea așteptări lungi pentru obținerea vizei și multe piedici. După multe discuții cu Olga Tudorache, care se ocupa de tot și de toate în vederea turneului, ne-am hotărât la Ștefan Iordache. Era liber și, mai ales, voia… Avea mulți prieteni în Israel, iar rolul îl pasiona sau, poate, invers”. Cu distribuția stabilită, regizorul Mihai Berechet îi învită pe cei doi mari actori în apartamentul lui din centrul Bucureștiului, unde alături de soția sa, Anca Șahighian, au început repetițiile. Iată ce scrie regizorul în jurnalul său:

Mihai Berechet despre Ștefan Iordache: „Ștefan Iordache aducea cu el la repetițiile de la noi din casă, în afară de silueta (cea mai elegantă siluetă masculină din teatrul românesc) în afară de violența sonoră a glasului său, admirabil uzitată în marile roluri shakespeariene pe care le-a creat, acea punctualitate rară, care îl caracteriza. Cu el și cu Olga, un regizor nu pierdea nicio cadență în lucrul său. Piton, personajul pe care îl interpreta Ștefan Iordache, era antidotul rolurilor pe care le jucase acest atât de versatil actor. Candid, ridicol, dulce, aiurit, neîndemânatic, aproape asexuat. Lupta lui se dădea cu acel monstru sacru care era Sarah Bernhardt, chiar în totalul opus al temperamentului său, pentru că Sarah Bernhardt, în piesa lui John Murrell, este o Sarah sclerotică, plină de îndoieli și finale nostalgii. 

Repetițiile cu acești doi mari actori erau un regal… Plutea deasupra noastră acel duh al antantei artistice care numai rareori se poate dobândi. O piesă cu două personaje, am spus-o, nu este ceva ușor… Aragazul abia mai pâlpâia. Anca mea dragă se scula la cinci dimineața, pentru a încerca să încălzească cu un radiator camera și să fiarbă o cafea, ca să-i poată încălzi pe cei doi actori veniți la repetiție, îmbrăcați ca pentru schi, cu treninguri vatelinate și clăpari. Doamne, Sarah Bernhardt, regina sofisticată și rafinată a eleganței, era Olga Tudorache, în clăpari, dotată cu batiste prin buzunarele costumului de schi, căciulă groasă pe cap…

Repetițiile înaintau. Turneul trebuia să aibă loc în februarie. Și a avut… După multe avataruri – se repetase și în picioare, pe aeroport – am ajuns pe scena Teatrului Habima, teatrul lor național, unde a avut loc premiera. Nu vreau să-mi aduc aminte decât frumusețea succesului, de faptul că a doua zi impresarul creștea tot timpul prețul biletelor, că publicul venea din ce în ce mai elegant și rafinat, la spectacolul care se deosebea cu mult de altele […], de Olga Tudorache, datorită perseverenței căreia s-a făcut acest strălucit turneu.

Olga semăna mult cu Sarah Bernhardt și Maria Ventura. Un cocktail dinamită. Un temperament, o acuitate de priviri, un mers felin masculinizat și, în același timp, câtă ocultă feminitate. Cariera ei, o lungă galerie de ilustre personaje făcute de un mare artist: ea însăși! Păstrez pentru ea tandrețea colegului de Conservator și recunoștința pentru cum a realizat <<Sarah>> și pentru perseverența cu care a organizat turneul din Israel din februarie 1985.”

Olga Tudorache despre Ștefan Iordache: „Pe scenă îmi era frică de el. În spectacol nu-mi permitea să uit nicio replică, să improvizez. Totul trebuia să meargă ceas. La repetiții făceam eforturi mari să nu contrariez. Este singurul partener din toată viața mea cu care am avut această grijă. Pentru că, în general, dacă era vorba să incomodeze cineva, eu eram acea persoană. Dacă nu l-aș fi prețuit atât de mult, n-aș fi acceptat să joc în aceste condiții. Dar, pentru că era atât de bun profesionist, atât de charismatic ca actor, înghițeam această pastilă amară. Într-un turneu în Israel cu Amintirile Sarei Bernhardt, am avut revelaţia a ceea ce ne apropie de fapt. Eram amândoi la Grădina Ghetsimani, lângă măslinul unde s-a rugat Iisus. Ştefan a tăcut acolo, mult. La un moment dat, m-a strigat: <<Olga, îţi dai seama că aici şi lui Iisus i-a fost frică?>> Doamne, în momentul acela, l-am iubit, l-am cunoscut, am înţeles cine este. Omul acesta, care pe dinafară este ca și mine, un cactus, în ființa lui este atât de profund! A fost între noi ca o atingere de suflet…”

Spectacolul s-a jucat apoi la București, la Teatrul „I.C. Nottara”, cu mare succes la public. A fost unul longeviv, până când actorul Ștefan Iordache nu a mai vrut să joace, fără să spună de ce. Partenerul Olgăi Tudorache a devenit actorul Mircea Jida, înzestrat însă cu puțină activitate și fără notorietate. După Revoluție, spectacolul a fost scos din repertoriu. (Sursa: Mihai Berechet, „9 caiete albastre”, Editura Florile Dalbe)

Olga Tudorche despre ….

  • Ce am învăţat de la profesorii mei? ABC-ul profesiei: disciplină, rigoare, integritate morală. Etica şi nobleţea unei profesii în care te dăruieşti ca un Sisif şi te simţi uneori ca un demiurg.” (Elisabeta Munteanu – „Tinereţea actorilor”)
  • Am dorit să fiu pedagog! Pentru că în exercitarea profesiei mele, ca actor, în relaţia cu partenerii, în repetiţii la masă, la mişcare, mi se întâmpla să am tendinţa de a da indicaţii. Aşa mi-am descoperit impulsul de “a da lecţii”. Şi văzând că formula mea, când era acceptată, dădea rezultate bune, am ajuns la prima mea experienţă de a pune un spectacol în scenă.Mi-am spus apoi că, este posibil de obţinut ce vrei de la un om care nu este încă actor, nu are în spate o meserie, o manieră, un stil cu care să trebuiască să te lupţi. Aşa am ajuns la Institut.
  • Prima mea promoţie: Rodica Negrea, Florin Călinescu, Adriana Şchiopu, Angela Ion, Doru Ana. În a doua promoţie: Radu Duda, Carmen Tănase, Dan Bădărău, Marina Procopie, Bogdan Gheorghiu. Am vrut să fiu pedagog şi am vrut bine. Există momente de mare satisfacţie, momentele în care te cruceşti ce poate să facă un copil care a înţeles bine ce i-ai cerut.
  • Actorul trebuie să joace! Actoria este o muncă de disciplină. Ca milităria. Trebuie să fii în stare să faci un lucru în momentul în care ţi se cere, nu când ai chef. Acum! Se simte bine, nu se simte bine, actorul trebuie să joace. „Nu mă simt bine“ nu există pentru un actor, decât dacă este în spital. Dar dacă este pe scenă, trebuie să joace. Deci el trebuie să-şi disciplineze organismul, să-l obişnuiască să-l asculte. Sigur, nu e uşor, dar fără asta nu se poate…
  • Tinerii. Generaţia de azi se deosebeşte mult de a mea. Tinerii de azi sunt grăbiţi să ajungă, să parvină, s-au născut cu telefon şi televizor, noi le-am descoperit târziu, eu am trecut prin trăsura cu cai, lampa cu gaz. Tinerii de azi nu au timp să înveţe ca să joace bine, consideră că ştiu totul, nu au convingerea că de la «talent» au de străbătut un drum lung de muncă ambiţioasă şi disciplinată până la a deveni «actori talentaţi».Sunt zoriţi să ajungă pe scenă, ecran şi măcar de i-ar interesa ideea de a juca, dar imediat întreabă: «cât?» Colegii mei de generaţie erau în culmea entuziasmului şi a bucuriei dacă li se dădea prilejul să facă o figuraţie pe o scenă profesionistă, alături de maeştrii lor. Astăzi, unii vor să devină capete de afiş încă din şcoală.
  • Spectacol bun. Nici după 30 de ani de profesie nu ştii totul şi cu fiecare personaj o iei de la capăt. Actorul, chiar având la activul său o carieră îndelungată, trebuie să se simtă mereu ca la primul rol, să aibă starea de spirit a unui ucenic. Un actor, oricât ar fi el de bun, nu poate determina o orientare în teatru. Salturile calitative în evoluţia teatrului nu pot fi determinate decât de nişte spectacole. Un spectacol nu poate fi mare decât atunci când e rodul unei gândiri regizorale originale. (Doina Dragnea, Andrei Băleanu –„Actorul între adevăr şi ficţiune”)
  • Te urci pe scenă, te arăţi în spatele unui personaj, al unui text şi capeţi forţă. Birlic! În viaţă era trist, n-avea haz, n-avea replică, stătea închis în cojiţa lui, dacă îl întâlneai la o petrecere nici nu-l vedeai, era absent. Aşa era şi Timică. George Constantin era un timid. Inaccesibili în viaţă, ciufuţi, morocănoşi, şterşi. Şi pe scenă…

De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii, diplome, ordine, trofee, pentru activitatea depusă în teatru şi film; Doctor Honoris Causa (2006) precum şi Decoraţia Regală Nihil Sine Deo (2013), dar cea mai mare realizare, după cum declara în ultimul interviu în “Formula As”: “este băiatul meu, pe care l-am avut cu actorul Cristea Avram. Şi aici am avut noroc. Eu nici n-am ştiut când a trecut prin şcoală şi el a fost mereu şef de promoţie. Sunt minunaţi amândoi, şi el, şi nepotul meu, fiul lui. […] Succesele cele mari le-am avut în viaţă, nu pe scenă.”

Foto: Wikipedia

Distribuie acest articol Oficial Media
Share