25/10/2020

Ultimul pahar cu vin al lui George Coşbuc

Există întâmplări în viaţă care par a fi extrase din romane, iar cele din romane, de multe ori, par rupte din viaţă. Ioan Russu Şirianu povesteşte în memoriile sale cum, eliminat din şcoala de la Arad, îmbrăcat cu iţari şi surtuc, încălţat cu opinci, pleacă pe jos spre Bucureşti, nădăjduind că-şi va găsi de lucru la unchiul său Slavici. Pe drum, îl cunoaşte pe George Coşbuc.

 

La Blaj, îl caută pe Vasile Lucaci, însă acesta era plecat la Vatican. Îl cunoaște însă pe George Coşbuc, care era student. În clopote de vecernie, conversând și ospătându-se cu prune, la un pahar de vin, află că sunt de aceeaşi vârstă. Se simţeau de parcă se cunoaşteau de când lumea… Poetul face rost de o trăsură, ca să-l ducă pe Şirianu la Sibiu.

După trei ani, poetul lui „El Zorab”și Ioan Russu Şirianu se reîntâlnesc în redacţia “Tribuna”. Se întâmpla în 1897. Revederea a fost stropită cu vin de culoarea chihlimbarului în casa popii Manta, căruia îi plăcea la nebunie să primească musafiri. După programul de la redacție, amicii lui Bachus glumeau, lecturau câte ceva, Popa Manta le binecuvânta vinul ca la Cana Galileiei. Beau până se îmbătau. Acolo i-a cunoscut pe Duică și pe Septimiu Albini. Ion Bogdan Duică nu punea alcool în gură şi le atrăgea atenţia amicilor de pahar să nu se îmbete. “Frate Duică, noi, chiar de ne-am îmbăta cu vin, până mâine ne trezim… Dar tu, dacă te îmbeţi de atâta citit, nu te mai trezeşti toată viaţa!” îi spunea George Coşbuc.

De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, d-na Elena Vaida-Voievod[15], dr. Ciuta (Bistrița)[16], Alex. Vaida-Voievod, I.L. Caragiale, la Karlsbad, 1911; Foto:Wikipedia

Poetul ardelean, prin versurile căruia vorbeşte neamul întreg de atunci, s-a născut în 20 septembrie 1866.  „Fac piaţa verde”, spunea când scria pentru rubrica din ziar despre subiecte legate de economie. Era maestru în a scrie povestioare. O făcea torențial când se punea la masa de scris. Compunea basme, publica şi poezii. Petrecerile vesele cu mult vin şi cântecul pe buze erau alternate cu sobrele desfătări intelectuale.

„Am făcut un chef cu idei”, îi plăcea adesea să spună. Ager, şi harnic ca albina, când muncea, îi plăceau la nebunie farsele. Iuliu Popescu, contabilul redacției, îndrăgostit de scriitori şi cifre, timid visător şi romantic, organiza petreceri la el acasă. Blondul cu ochelarii puși pe rădăcina nasului, a fost una dintre victimele farselor poetului “Baladelor și idilelor” (1893).

Tânărul suspina mereu privind spre fereastră la fetele ce treceau şi niciuna nu se uita la el. Ofta că e neînsurat. Ca să-l salveze, colegii de redacţie pun la cale un concurs cu scrisori compuse şi trimise lui Iuliu, ca din partea blondei după care ofta. Popescu o iubea, suferind în taină. Toți din redacție zâmbeau și bârfeau pe la colțuri. Blonda ce locuia în apropierea redacției a răspuns galant, dar cu rezervă. Formula scrisorilor era din când repetată, invitându-l pe Popescu la bal, căci era un bun dansator.

Viața le-a jucat o farsă. Una dintre complicele racolate de către colegii de redacţie şi pusă să-i scrie a avut curiozitatea să-l cunoască pe Popescu. S-a născut o iubire sinceră, s-au luat. De necrezut! Ca dar de nuntă, George Coșbuc şi Russu Şirianu i-au înmânat teatral toate scrisorile trimise de el presupusei destinatare. Hazul mare a fost stropit cu mult vin alb.

Portretul lui George Coșbuc pe o marcă poștală românească din 1943

 

 

Pontiful “Junimii”, Titu Maiorescu, îl invită pe autorul “Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru” (1909), să muncească la Bucureşti. La acea vreme Ardealul făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, iar legile respectate erau cele semnate de Franz Iosef. Scriitorul “Fire de tort” (1896) nu făcuse armata și nici n-avea de gând să o facă, putea fi declarat dezertor din armata lui Franz Iosef. Publicase mult, era recunoscut ca poet, pe la adunările literare poezia lui era citită. Nu-și dorea să ajungă în pușcărie, dar nici să facă armata grea la palatul lui Franz Iosef.

Așa că, prin 1889, autorul volumul “Drumul iubirii” (1916) trece Carpaţii şi se stabileşte în orașul de pe Dâmbovița, care, la acea vreme era un Mic Paris. În felul acesta, el scăpă de armată. Ardeleanul activ şi luminos devine conţopist la Casa Şcoalelor, slujbă care nu-i place. Ca să scape de plictiseala cronică își caută altceva de lucru.

Gregarismul de salon al celor de la “Junimea” nu se potrivea deloc cu seriozitatea şi profunzimea lui de ardelean. Așa că, evită să ajungă și pe acolo. Totuşi, se întâmplase un lucru bun în acea perioadă. Se împrietenise cu Slavici, mai trecea pe la redacţie, schimba o vorbă cu I.L Caragiale, îl admira pe Eminescu, mergeau împreună la un vin rubiniu, la restaurantul de la grădină. În rest, rătăcea singur pe străzile Bucureștiului şi se întorcea în decorul rece şi umed al camerei sale modeste închiriate.

“Negri au fost anii aceia. Tot mai rău mă încovoia tristeţea şi dorul de a fugi acasă, în Ardeal. Ştii cine mi-a schimbat soarta? Librarul Constantin Sfetea şi o boală grea”, îi scria lui Russu-Șirianu într-o scrisoare.

George Coșbuc și I.L. Caragiale

 

Dar  Sfetea nu era în Bucureşti numai un simplu librar. Fondase revista „Vatra” solicitând conducerea lui Slavici, Caragiale şi Coşbuc prin 1894. În redacţie, poetul ducea tot greul. Muncea enorm. Sfetea-i aprecia talentul, îl respecta. La câteva luni de muncă asiduă, poetul nu mai apare în redacţie vreo două zile. Îngrijorat, librarul pune oameni să-l caute peste tot. Ştia că e un om serios, conştiincios, că nu dispare fără urmă. Îl găsește într-un fund de mahala, pe la Nerva Traian, într-o casă veche şi o cameră cu foaie de ziar lipită pe rame, în loc de geam, cu podeaua spartă, în frig, zguduit de frisoane cu ochii sticloși și chipul de ceară, delira. Sfetea a adus o birjă cu un medic, l-a luat apoi pe sus şi l-a instalat în casa lui.

Domnişoara Elena, sora librarului, l-a îngrijit până când s-a însănătoşit. Apoi au păşit braţ la braţ spre altar. Din căsnicia lor sfinţită şi trainică s-a născut unicul fiu, Alexandru, cu păr buclat şi chip de înger. Timpul trece, Alexandru creştea, era de-o frumuseţe tulburătoare, poetul îl iubea la nebunie. Băiatul nu moştenise talentul de scriitor al tatălui său, dar învăța limbi străine, lua lecții de vioară. Într-o seară de vară, întrebat de către fiul său cum de poate să scrie atât de uşor, George Coşbuc a ridicat paharul cu vin, a stat o clipă, apoi zâmbind a spus:

“întâi aud un cântec în mine. Îl ascult. Şi pe urmă, așa cum fac compozitorii, aştern cuvântul şi rima pe muzica asta…”.

George, Elena, Alexandru

Într-o seară de august, 1915, familiile Ilarie Chendi, Zaharia Bârsan, Ioan Slavici, doctorul Pop, Albini și  George Coşbuc se adunaseră în casa unor cunoscuţi în lumea bucureşteană la “Fraţii Mircea” – patronii vestitului restaurant „Carul cu bere” – la un pahar cu vin. Lumea voioasă era electrizată de intrarea României în Primul Război Mondial. Toți petreceau, fără să își imagineze ce urmează. Pe când petrecerea era în toi, poetul îşi aduce aminte că fiul său Alexandru îşi uitase acasă vioara. Gazda, doamna Miţi, a făcut urgent rost de una a unui lăutar, vecin al familiei.

Alexandru ciupea vioara, autorul “Ziarul unui pierde-vară” (1902) improviza note, schiţa o melodie. Au continuat cu strigături populare de nuntă. Umpleau paharele cu vin, cântau, beau până la fund. Și o luat de la capăt. La plecare Alexandru îi povesteşte lui Vintilă Russu Şirianu cum un bun prieten al său are un Mercedes-Benz torpedo – mare invenţie a secolului atunci- cum acesta îl invitase într-o excursie pe Valea Oltului. Plecau chiar a doua zi. Cum mama celui invitat se îmbolnăvise între timp, fiul lui poetului a plecat în excursie doar cu prietenul și mașina lui.

Fiul Alexandru

În noaptea de 29 august 1915, ochii seraficului chip s-au închis pentru totdeauna, în urma accidentului de maşină. Avea doar 20 de ani. De la sfârșitul acelui august, de durere, autorul “Poveștilor în versuri” (1921) devenise un mort între vii. Atunci, în casa lui tanti Miţi, fusese ultima petrecere alături de fiul său și tot atunci poetul a băut ultimul pahar cu vin.

După moartea fiului său, zilele semănau. Poetul “Cântecelor de vitejie” slăbise mult, avea ochii arși de lacrimi, delira, îşi vedea fiul prin casă. Renunţase la scris. Arăta ca o fantomă, care păşea încovoiată de umbra pălăriei negre când mergea spre Cimitirul “Bellu”, la locul de veci al fiului său, zilnic, la aceeași oră. Aşa a trăit, în casa de pe Calea Plevnei, din București, până în ultima ultima zi a vieții lui: 9 mai 1918. Apoi și-a găsit odihna în cripta de la “Bellu”, lângă fiul său. Poate s-au întâlnit în ceruri. Cine știe?

Statuia lui George Coșbuc, realizată de sculptorul Gavril Covalschi, este amplasată la intrarea din Parcul Municipal Bistrița. Ridicată pe un soclu turnat în beton și placată cu plăci de granit, statuia lucrată în bronz (300 x 100 x 80 cm) a fost dezvelită la data de 7 mai 1978. Foto:Wikipedia
Distribuie acest articol Oficial Media
Share