Ultimul vis neîmplinit a lui Sigmund Freud

Conștient că oricine se putea transforma în biograful său, ca apoi să prezinte lumii o altă realitate despre viața sa, despre teoria și terapia inventată pentru burghezul de la Curte sau din salonul de început de veac XX, cu trei ani înainte de deces, Freud publică volumul “Autobiografie”, unde își trasează singur drumul în psihanaliză. Pe lângă imaginea pe care voia s-o lase despre el, trei biografi aduc lumii prin cărțile publicate aspecte inedite din viața psihanalistului.

Povestea celui care a fost un deschizător de drumuri în psihanaliză, marele dezlegător al enigmelor inconștientului, începe în 6 mai 1856 la Freiberg, într-o familie modestă de evrei. Faptul că este evreu se simte inferior și suferă. Ambițios și sclipitor la școală, marcat de ispita cercetării, intuiește că va face carieră remarcabilă în medicină, deși nu-și dorea să devină medic psihiatru. Începe studiile universitare la 17 ani și le termină pe la 25, din cauza activităților intelectuale în care se implică și care n-aveau ceva comun cu domeniul meseriei lui.

Are 26 de ani, iar Martha Bernays are 21 de ani, se știau de două luni, căci o cunoscuse într-o vizită, când îi dă prin cap să se însoare cu ea. Se întâlnesc și nu sunt lăsați singuri. E mama de față sau un frate, că așa era obiceiul în epocă. Savantul auster, coleric și gelos îi trimite zilnic un trandafir și îi scrie: “vreau să te mai îmbrățișez o dată și apoi să mor odată cu tine”. Logodna lor secretă e pecetluită la o ceașcă de ceai servit în cești pe șervețele brodate, cu fursecuri vanilate alături și tandre strângeri de mâini pe sub masă. Vorbindu-i tatălui ei despre mariaj, acesta pe un ton dur îi spune verde în față: “Te căsătorești cu Martha când vei avea mijloacele necesare întemeierii unei familii”. Apoi își expediază fiica la Hamburg. Urmează ani lungi de despărțire, vizite scurte, scrisori rare. Mică, plinuță, cu o privire fără strălucire, Martha e femeia care putea fi iubită fără să seducă. E bună și înțeleaptă. Îndrăgostitul romantic nu uită să adauge în scrisori: „Că nu ești în felul în care înțeleg frumusețea picturii și sculpturii, o știu prea bine; dacă ții să dau cuvintelor sensul lor strict, sunt silit să-ți mărturisesc că nu ești o frumusețe. Important este să-ți spun că ai un farmec care se degajă din ținuta, din făptura, din felul în care dai expresie blândeții”. După căsătorie, ea naște șase copii în nouă ani. Cei doi soți, dorm în paturi diferite, merg prin viață ținându-se de mână, până la mormânt, pe drumuri diferite.

Deschizător de drumuri în psihologie

Joseph Breuer și Sigmund Freud, cumnați fiind, semnează studiul “Etudes sur l’hysterie” care începe cu capitolul: “Studiu de caz: Domnișoara Anna O.”. Amândoi pun bazele tratamentului psihanalitic. Anna O este pseudonimul lui Bertha Pappenheim, evreica de 21 de ani, ce făcea parte dintr-o familie vieneză cunoscută. Plăcută, luminoasă, inteligentă, cultivată, brunetă cu ochi albaștri, fata vorbește mai multe limbi străine, se refugiază în viața ei interioară pe care o numește “teatru privat” făcându-i confidențe tatălui său. Când se îmbolnăvește de tuberculoză, devotată, ea îl îngrijește. Epuizată fiind, are și alte simptome ciudate: anorexie, tulburări ale văzului, contracții musculare, dureri difuze. E agitată, are viziuni funebre cu cranii, schelete, șerpi negri. Familia decide să-l consulte pe medicul Breuer, cu o bună reputație în Viena. Medicul o declară “histerică”, familia o internează în sanatoriul Inzensdorf.

La acea vreme isteria, descoperire epocală, e o maladie “demonică”. În tot acest timp, Freud este ținut la curent cu evoluția pacientei. Faimosul procedeu prin care Breuer trata pacienta înseamnă exteriorizarea prin cuvânt și efectul său catharctic. Pacienta vorbește, spune ce simte, ce vede, ce crede. Vorbește sincer despre ce nu poate face în viața reală,  își exprimă dorințele se descarcă sufletește, are momente de cădere, își revine, dar nu e vindecată definitiv. În viața Berthei nu exista nicio dramă sentimentală, cu multe scene profunde ascunse de ochii lumii. Faimoasele concluzii despre isteria pacientei, apar publicate în 1895. Toată Viena află că Ana din studiul publicat e Bertha, iar fata se vindecă brusc. Lumea o abordează pe drum, iar familia ei e îngrijorată pentru viața ei afișată într-o carte și în toată societatea. Iese scandal, cumnații psihanaliști se ignoră, circulă pe trotuare separate, pentru ca apoi, să nu-și mai amintească unul despre altul. Din studiul celebru al epocii, nu reiese importanța sexualității în etiologia nevrozelor.

Bertha urmează o școală de infirmiere, construiește la Insgsburg un cămin pentru tinerele rătăcite, militează pentru feminism și combaterea prostituției. Vizitează toate bordelurile din Europa și Orientul Mijlociu. Refuză să se căsătorească. La finalul vieții, declară: “Am trecut pe lângă iubire. Dacă nu mai e nimic de iubit, putem trece la ură”. Celibatara virgină moare de cancer de ficat, căci acolo se depuseseră emoțiile negative. Germania a emis un timbru cu chipul ei, în 1985, iar la Viena, o stradă îi poartă numele.

Cultivând ambiția de a se face recunoscut, Freud se aventurează să-și expună teoriile asupra unui caz de isterie masculină într-o conferință. În greacă “Hysteron” înseamnă uter, iar bărbații neavând organul, conferința sa e un fiasco. Deprimat îi scrie soției sale: „știu că nu sunt genial și mă întreb cum de am crezut că pot deveni. Ce orgoliu!”

„Am abandonat isteria și am început să cercetez viața așa-numiților neurastenici, care veneau în număr mare la orele de consultații. Era de biruit multă ipocrizie, însă la toți acești bolnavi existau grave vătămări ale funcției sexuale” – scrie Freud în „Autobiografie”. Renunță la hipnoză, își denumește metoda de vindecare psihanaliză. După cum singur mărturisește în „Autobiografie”, istoria psihanalizei se divide în două perioade: între 1895-1896 a lucrat singur, iar următoarea până în 1907 când acordă importanță discipolilor lui, pentru că se simțea amenințat de cancer și voia să lase urmașilor din experiența și doctrina sa, despre ce înseamnă psihanaliza: “Teoria rezistenței și a refulării, a inconștientului, al rolului etiologic al vieții sexuale și importanța trăirilor din copilărie constituie principalele părți constitutive ale doctrinei psihanalitice”.

Viața intimă și ascunsă a lui Freud îi ilustrează bine teoriile. Prințesa Marie Bonaparte, “energicul diavol” cum îi spunea Freud, și-a câștigat cinstit porecla. Nu e frumoasă, e doar o „fantezie în carne și oase”, trăiește cu impresia că este frigidă, căută peste tot plăceri carnale și intelectuale. Trăiește în umbra lui Napoleon. Pe canapea, în fața lui Freud, pe care-l vede sublim, își revine. Are viziuni erotice, brusc îl dorește ca bărbat, el nu știe cum s-o respingă elegant. Îi povestește cum, după un mascul brutal urmează un expert rafinat, apoi altul, și iar altul. Nu are orgasm, nu simte plăcerea. Freud știe că are de-a face cu o obsedată sexual, că nu sunt bărbații de vină, iar ea nu e atât de frigidă pe cât se crede. Fantasmele și frustrările ei sunt întreținute de insatisfacția de a fi și a trăi. După o ședință pe celebra canapea unde Freud își hipnotiza pacienții, îndrăznește să deschidă ușa de la toaletă, ca să-l vadă pe profesor cum urinează. Impresionată de virilitatea lui, ea îl dorește, el o respinge elegant spunându-i, că după 40 de ani nu se mai excita ca în tinerețe, după orice femeie.

Prințesa nu era orice femeie, avea bani, un titlu nobiliar, destui amanți. După câte o aventură, ateriza pe canapeaua lui Freud. Convinsă că absența orgasmului i se datorează unei anomalii anatomice, ea se încredințează bisturiului chirurgului Halban. Trei operații la cerere, îi reduc spațiul dintre clitoris și vagin. Măcelărită genital, rămâne la fel de frigidă și aleargă cu disperare spre Freud și canapeaua lui. Dar psihanalistul o respinge iar, căci patul său era destinat mereu altor experiențe sexuale destinate cercetărilor sale.

Ca să-l uite, Marie Bonaparte face naveta între Viena și Paris. În “Orașul Luminilor” unde locuia, grupează în jurul ei nucleul viitoarei Societăți Psihanalitice, traduce operele maestrului vienez, face anchete asupra exciziei la femeile americane, călătorește în toată lumea. Nepoata lui Napoleon Bonaparte își umple timpul și viața cercetând asasinii, militează împotriva pedepsei cu moartea, analizează marile procese ale secolului: afacerea Dreyfus, execuția anarhiștilor Sacco și Vanzetti, criminalii Evans și Christie. Scrie studii psihanalitice și se gândește la Freud. Degeaba! Psihanalistul e ocupat.

În timp ce Martha își ia în serios rolul de mamă, are grijă de casă și de bucătărie, Freud, ca să nu-și accentueze nevroza, se dedică cercetărilor sale și altor relații sexuale. Wilhelm Fliess, e medic ORL-ist care nu se mulțumește să investigheze pacienților gâtul și urechile ci și zona genitală. Freud este subjugat de acest medic cu barbă neagră și privire magnetică. Corespondează, se întâlnesc la congrese, apoi separat și cât pot de des în intimitate, prin hotelurile orașelor din Europa. Teoria bisexualității îi unește, dar îi și desparte.

Marie Bonaparte îl anunță într-o zi, că un librar din Paris îi oferise 284 de scrisori mult prea intime, adresate de Sigmund lui Fliess, între 1890 și 1900. Profesorul e șocat. Distrusese scrisorile pe care le primisese de la Fliess, dar își dădea bine seama, că orelistul le vânduse pe cele trimise de el. Prințesa cumpără pachetul contra unei sume mari de bani, profesorul rambursează jumătate din ei. Depune scrisorile la banca Rothschild din Viena. În 1938 ele ajung la Paris, apoi la Londra. După moartea tatălui ei, Anna le triază și le cenzurează.

Discretă ca o umbră, Minna Bernays are 29 de ani, locuiește în aceeași casă cu sora sa. Fusese logodită cu un amic tuberculos al cumnatului ei medic. După decesul acestuia, ea decide să rămână celibatară. Mult prea prezentă și tentantă în viața cumnatului, nu se vede perversitatea ei. Profesorul o simte. Se întâlnesc pe hol, la baie, se privesc cu subînțeles, discret prin casă. Zilnic, ea îi împărtășește gândurile profesorului, sau lecturile sale, el e dispus să o asculte, ea îi taie cărțile de tarot. Când e sigur de noua experiență sexuală, cu o femeie ce n-a trecut prin chinurile nașterii, dispare cu ea două săptămâni, la munte, pentru a scăpa de canicula din oraș. Apoi, fac des excursii în doi. Lumea îi vede când intră împreună în aceeași cameră, la han, sau la hotel. Se întâlnesc “întâmplător” într-un tren, care se deplasează spre Italia. Petrec împreună cinci zile la Florența, alte zile magnifice prin alte părți din Europa, în același cameră de hotel, cu un singur pat. Urmează o vacanță la Lavarone și o lună într-un hotel de lux la Bagdastein. Soția sa Martha, primea acasă de peste tot cărți poștale, scrisori, cu vești despre cei doi. Prefera ca povestea să rămână secretă, doar în familie.

Ca să-și învingă tracul, Freud prizează cocaină, fumează trabuc, trage concluzii în studiile sale despre cum drogurile ar putea fi folosite, ca anestezice. E speriat că va face cancer în gât. Își continuă cercetările, are succes în terapia inventată, iar psihanaliza devine o modă a timpului.  Orice burghez are destui bani, ca să-și permită luxul de a fi pe canapeaua lui Freud, ca să-și povestească visele, căci la La Freud visul înseamnă împlinirea mascată a unei dorințe refulate. „Chirurgia sufletului” are succes, câștigă mult, se îmbogățește, cheltuiește cu generozitate. Nu trece mult timp și interpretarea lapsusului devine joc de societate. Șarlatanii nu-l ocolesc.  Pe toate zidurile din Londra apar textele: “Vreți să câștigați 1000 de lire pe an? Deveniți psihanalist în opt lecții prin corespondență”. Fotografia lui Freud cu trabucul în gură e publicată în jurnale de mare tiraj, peste tot în lume. Samuel Goldwyn îi propune 100 000 de dolari pentru a scrie scenariul unui film de amor. E convins că vor da o lovitură financiară împreună. Negru de supărare, profesorul refuză. “Chicago Times” îi oferă 25.000 de dolari și un vapor pentru transport, ca profesorul să ajungă în America și să psihanalizeze doi criminali. Nu-l interesează.

Își formează un comitet secret care luptă împotriva vulgarizării psihanalizei. De fiecare dată când adună discipoli în jur pentru a cerceta împreună, destinul hotărăște altfel. Discipolii mor sau îl părăsesc. Ca să treacă frumos timpul, scrie un scenariu despre iubirile lui Antoniu și ale Cleopatrei.

Anna, cea mai înzestrată și reușită dintre copiii lui Freud, doritoare de a călători, a învăța și a înțelege lumea, are 19 ani, când tatăl ei, i-l prezintă pe Jones, un colaborator al său. El are 35 de ani și o place. Ba chiar se îndrăgostește de ea. Tatăl ei o descurajează în privința căsătoriei cu el. Mereu îi spune că mai are de învățat, chiar și atunci când ea devine psihanalist pediatric. Pasionat de teatru, Freud vede spectacole, citește literatură dramatică. Își alintă fiica cea mică, Antigona. O psihanalizează în secret de la 23 de ani, se asigură tot timpul că e virgină, o îndepărtează de toți bărbații. Se spunea că o devora sufletește, iar ea îi era devotată, că erau aproape de incest. “Anna e femeia pasionată, care și-a sublimat complet sexualitatea”, îi scrie Freud într-o scrisoare lui Arnold Zweig, în 1936.

Fiica miliardarului Loius Tiffany, regele american al bijuteriilor și cristalurilor, era căsătorită, avea patru copii și suferea de depresie. Împreună cu tatăl ei ajunge la Viena la tratament. Miliardarul în dolari se instalează în casa lui Freud, Dorothy și Anna se cunosc. Freud e fericit că-și vede fata conviețuind cu o femeie, un etaj mai sus, în casa lui, la Viena, apoi în Anglia, căci Anna îi psihanalizează copii, iar ele sunt nedespărțite. Se iubesc 50 de ani. Până la moarte.

Când a descins la Viena în 1905, prin gara prin care Freud avea să plece în exil, Hitler avea 16 ani. Îl gonise familia, voia să-și facă un rost. Dă admitere la Școala de Arte Frumoase și ratează concursul. De atunci, urăște orașul de pe Dunăre unde valsul e modă și patimă. Colericul, paranoic și pervers, trăiește prin maghernițele din Viena. Născut dintr-un tată alcoolic și o mama debilă, are plămânii fragili și suferă de o eczemă cronică. Revoltat împotriva societății, își găsește refugiul în lecturile operelor lui Chamberlain și Gobineau, caută secretele destinului său în cărțile lui Nostradamus. Are un singur prieten, August Kubizek, căruia i se confesează, iar acesta îl duce la bordel. Inhibat, nu utrece pragul și se întoarce acasă. Pentru inima lui de gheață și singurul testicul din prohab, Freud ar fi găsit soluții ca să-l ajute, dacă ar fi ajuns pe sofaua lui din salonul celebru al epocii, însă e prea mândru ca să-i treacă pragul. Vânează faimă și avere, găsește sărăcie, amărăciune și rasism.

Ultima zi din viața lui Freud și visul său neîmplinit

În ianuarie 1933, Adolf Hitler devine cancelar al Reich-ului, apoi, în două luni, conducător al poporului german. Triumfă regimul nazist, se înființează poliția politică: Gestapo. Aflase despre Freud, știa că este evreu, iar celebritatea lui în Viena nu cade bine în fața nazistului. Suprimă drepturile evreilor, iar psihanaliza “știință evreiască” e interzisă. Toate volumele publicate, adunate grămadă în centrul Berlinului sunt arse, în 10 mai 1933. „Da, ce progres! – spune Freud, cu umor –  În Evul Mediu m-ar fi ars pe mine. Acum se mulțumesc cu cărțile”.

În 1938 pe toată lungimea casei lui Freud, din Berggasse 19, se întinde un drapel roșu cu zvastică. Hitler îl urăște pe Freud. E prea cunoscut, prea popular, naziștii nu-l pot închide. “M-au sfătuit să fug în Elveția ori în Franța. Ce absurd! ”- scrie prietenei sale Marie Bonaparte. Din ordinul lui Hitler, naziștii îi percheziționează casa, este interogat la poliție de mai multe ori. Toată lumea crede că e bogat, că-și ține banii în băncile elvețiene ori olandeze. Ca să salveze averea, fondurile transformate în aur fuseseră încredințate lui Marie Bonaparte. Cumnată a regelui Greciei, aceasta trimite banii prin Ambasada Elenă din Viena spre Franța. Deși îi arsese o parte din bibliotecă, bătrânul medic are cancer și destule motive ca să nu părăsească Viena, unde avea familia și medicii care-l îngrijeau.

În toată Europa se declanșează acțiuni pentru salvarea părintelui psihanalizei. Naziștii impresionați de desfășurarea de forțe politice în favoarea lui Freud, vor să se debaraseze de el. Maria Bonaparte îl visa la Paris lângă ea, Ernest Jones face demersuri pentru emigrarea lui în Marea Britanie. În 3 iunie 1938, împreună cu 15 membri din familie, după achitarea unei fabuloase sume ca taxă de emigrare, cu o arhivă triată, niște piese de mobilier, o prețioasă colecție de timbre și niște cărți, savantul pleacă spre Londra. Patru surori ale sale trecute de 75 de ani rămân la Viena. Sunt deportate la Birkenau, mor în 1942.

Nici Freud n-a iubit Viena, căci tatăl său îl adusese aici în 1860 când avea patru ani, iar când a devenit medic, n-a fost bine primit. Când s-a despărțit de orașul său natal Freiberg, ruptura a fost organică. În 1938, în trenul care-l ducea spre Paris, după o tăcere grea și lungă, rostește: “Acum suntem liberi!”.

În 1938, Sigmund Freud se mută de la Viena la Londra, împreună cu soția, Martha, fiica Anna, cumnata sa, Minna Bernays “pentru a muri în libertate”, așa cum spunea el. Era liber și mult prea bolnav. Locuiește cu familia sa în Primrose Hill, apoi în Maresfield Gardens, Hampstead. Are cancer, iar visul său secret e neîmplinit. Pentru cercetările sale și viața dăruită psihanalizei, își dorea Premiul “Nobel”. Zvonurile, cu privire la atribuirea titlului de glorie părintelui fondator al psihanalizei, circulă încă din 1914. Bertrand Russel, Julian Huxley, Thomas Man îl propun, aduc argumente în susținerea sa, în 1920, în 1928, în 1930. Degeaba! În 14 august 1930, într-o scrisoare adresată lui Stefan Zweig, dezamăgit, părintele psihanalizei mărturisește: „Recunosc că l-am dorit odată. Dar există și dorințe care se sleiesc”. Juriul  Nobel îl ignoră. Totuși, în 1930 i se decernează Premiul “Goethe”.

Pe patul de  moarte, sub influența morfinei, la intersecția dintre vis și realitate își rememorează viața, încercând să-și înțeleagă propriile vise, mărturisind: “Majoritatea cuplurilor respectabile de evrei pe care le cunoșteam erau, în secret, într-o proporție considerabilă, incestuoase”. Anna îl îngrijește până în ultima clipă a vieții sale. Cu acordul său, i se injectează o doză mai mare de morfină, intră în comă profundă în 22 septembrie 1939 și moare în 23 septembrie 1939.

Biografi incisivi, un dosar misterios și un testament dur

La Marensfield Gardens, reședința londoneză a familiei Freud, unde Anna a trăit până în 1982 când a devenit muzeu, într-un șifonier dintr-un lemn întunecat zac peste o mie de scrisori inedite salvate de la distrugere. Cât a trăit, scrisorile se puteau citi doar cu permisiunea ei, iar după moartea sa, conform testamentului.

După ce tatăl ei a decedat, imaginea lui fusese des împroșcată cu noroi. În august, 1981, New York Times relatează despre o conferință a lui Jeff Masson care pretindea că avusese acces la arhiva Freud și scosese din adâncurile șifonierului un episod din viața profesorului petrecut în 1890 raportat la teoria “seducției infantile”, teorie fondată pe originea unor nevroze, precum isteria și violențele sexuale suferite în copilărie. Nu era departe de ceea ce făcuse Ernest Jones, presupusul biograf al lui Freud, care scosese la iveală despre cum discipolul psihanalistului, Victor Tausk, în iulie 1919, s-a spânzurat cu șnurul de la draperie, apoi și-a tras un glonț în cap. După ce-i citește opera, în 1973, Peter Swales negociază drepturile de publicare a textelor lui Freud despre cocaină. Cercetează asiduu și dă la iveală relația lui Freud cu cumnata sa Minna.

Pentru că interpretările erau întotdeauna incorecte și provocau scandaluri în presă, Anna cenzurează masiv fraze din scrisori și lasă un testament dur. De la înființarea arhivelor Freud  în 1950 dosarele clasificate sub seria Z se vor deschide abia în anul 2100.

Biografii lui Freud se nasc în zone diferite, percep viața lui Freud diferit, scriu și mai diferit.  Peter Gay nu vede nimic intim în întâlnirile dintre Freud și Minna, nici când și-au luat aceeași cameră de hotel, iar Paul Roazen descrie relația lor extrem de idilică. E posibil, ca doar unele scrisori să fie conservate la Biblioteca Congresului, iar Anna să fi cenzurat prea mult, sau să inventeze pe seama lor și mai mult biografii. Fără să-și idolatrizeze subiectul biografic, Peter Gay, în cea mai vastă biografie și destul de apreciată despre Freud, aduce la lumină în documentarea sa episoade rar evocate: o copilărie cu frați vitregi de vârsta mamei, sărăcia pe care Sigmund n-a îndurat-o ușor, gusturile literare, istoria zbuciumată a psihanalizei, analiza fiicei Anna, dar lasă multe uși deschise. La unele întrebări nu are răspunsuri definitive nici concluzii. Nici în cazul legăturii amoroase a psihanalistului cu Minna, cumnata sa, nu se pronunță direct.

Maestrul psihanalizei e prevăzător și lasă adevărul undeva la mijloc. Încă din 1885, din vremea când era logodit cu Martha, îi mărturisește doar ei: “Mi-am distrus toate notele ultimilor paisprezece ani, scrisorile, extrasele științifice și manuscrisele lucrărilor mele. Dintre scrisori dintre cele de familie au fost cruțate”. Și aceste scrisori au fost publicate de către soția sa la mulți ani de la moartea lui. Sigmund Freud își distruge arhiva tot timpul, căci e atent să lase lumii o altă imagine despre el încă din tinerețe, iar ceea ce rămâne este cenzurată de către fiica sa. Și cine știe ce conțin acele dosare misterioase ce se vor deschide abia în anul 2100?

(Surse: Peter Gay, Sigmund Freud „O viață pentru timpul nostru”; Gerard Badou, Istorii secrete ale psihanalizei)

Monica Andrei

MONICA ANDREI este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L Caragiale”, București – România. Are master în Management și Marketing Cultural. A publicat numeroase articole, cronici, interivuri în publicații despre cultură pe suport de hârtie („Național”, „Oameni singuri”, „Paranormal”, „Dracula”, „Teatrul Azi”, „Liceenii”, Revista „Starea de Urgență”, Revista „Theatron”, Revista „Magazin Istoric”, Revista “Biblioteca Bucureștilor”), dar și în mediul online (Revista la Plic, www. Ziarul Metropolis, www.Scriecustiloul, www.Stiridebine, Revista 13). A colaborat cu Radioul Național postul Radio Cultural pentru emisiunile: „Scena și Ecranul”, „Tentații culturale”, „Arte”, „Cinemagia”. A editat și redactat albumele Teatrului Metropolis: “7 ani de Metropolis” și „Istoria Teatrului Metropolis”.

Distribuie acest articol Oficial Media