Cum putem întreţine focul în noi? Sacrificându-ne toate animalele interioare

„Eu sunt pâinea vieţii: dacă veniţi la mine, nu veţi mai flămânzi; şi dacă credeţi în mine, nu veţi mai înseta. Ridicaţi-vă!

„În toate credinţele regăsim această credinţă că divinităţile cer oamenilor să aducă nişte ofrande. De-a lungul istoriei, aceste sacrificii au luat diferite forme: sacrificii umane, sacrificii de animale, sacrificii de vegetale, sacrificii de alimente, de obiecte şi chiar însuşi Iisus s-a oferit ca sacrificiu. Atunci, ce trebuie să facem noi creştinii?… Tânărului bogat care a venit să îl întrebe ce trebuie să facă pentru a avea viaţa veşnică, Iisus i-a răspuns: „Dacă doreşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta săracilor, după aceea, vino şi urmează-Mi”. Tânărul a plecat foarte trist, fiindcă ceea ce Iisus i-a cerut era mai mult decât putea. Trebuie să concluzionăm că, pentru al putea urma, Iisus ne cere să renunţăm la tot ce posedăm pentru a le dărui săracilor? Unii au făcut-o, fără însă a-l putea urma pe Iisus. Nu foloseşte la nimic să renunţi la toate lucrurile materiale a căror posesie ne apasă şi ne întunecă privirea, dacă nu renunţăm şi la gândurile, sentimentele şi dorinţele ce ne copleşesc şi ne întunecă chiar mai mult privirea noastră interioară. Este meritoriu să renunţi şi să te sacrifici, dar la ce să renunţi şi ce să sacrifici? lată ceea ce le este foarte greu oamenilor să înţeleagă. Pentru că, fie în planul material sau în planul psihic, cuvântul „renunţare” le provoacă frică. Le este frică de renunţare cum le este frică de moarte. În sfârşit, renunţarea înseamnă să lăsăm să moară ceva în noi înşine, privându-l de „hrană”, şi în faţa acestei ameninţări cu moartea, o parte din noi se revoltă. Dar fie că ne dorim sau nu, aici este o dilemă căreia nu îi putem scăpa: viaţa şi moartea sunt atât de strâns legate încât în existenţă şi în om este mereu ceva ce trebuie să moară pentru ca altceva să poată trăi.

Putem deja să observăm aceasta în domeniul sănătăţii. Câţi bolnavi, cărora medicii le recomandă să se oprească din fumat sau din băut, au impresia că, dacă le urmează sfaturile, vor pierde gustul de a trăi, existenţa nu mai are sens pentru ei! Ei da, pentru că
există două concepţii de viaţă ce intră în conflict: cea a vieţii instinctive şi cea a vieţii cumpătate. Iar mulţi oameni îşi pun existenţa în pericol pentru că au nevoie de nişte emoţii puternice care să le dea senzaţia că trăiesc mai intens! Pentru a trăi un lucru, trebuie să renunţi la un altul. Nu ne putem supune corpul la tot felul de excese, păstrându-i în acelaşi timp sănătatea. Trebuie să alegem forma de viaţă pe care dorim să o favorizăm, fiindcă nu putem trăi totul în acelaşi timp.

Acela care, sub pretextul unei vieţi mai intense sau mai plăcute, nu respectă legile vieţii fizice, se îmbolnăveşte şi moare. Şi ceea ce este adevărat pentru planul fizic este la fel şi pentru planul psihic. Dar cuvintele „viaţă” şi „moarte” nu evocă spontan pentru oameni decât viaţa şi moartea fizice, în timp ce în realitate ele nu sunt decât nişte aspecte foarte limitate ale celor două procese. Iar dacă ei ştiu ce este viaţa şi moartea în planul fizic, pentru planul psihic, spiritual, nu le este deloc clar: ei nu ştiu când sunt morţi sau vii. Renunţarea la unele forme inferioare de viaţă ne face din ce în ce mai vii. Altminteri, ceea ce numim viaţă este în realitate moarte. Bine sau rău, orice am face, putem spune că suntem mereu în viaţă. Dar putem spune şi că nu încetăm să murim: dacă nu murim din prostie, murim din înţelepciune; dacă nu murim de ură, murim din iubire. Putem numi aceasta cum vrem. Viaţa şi moartea merg împreună: în întreaga noastră existenţă,
avem de făcut nişte alegeri între viaţă şi moarte, între o formă de viaţă şi o formă de moarte. Şi cea pe care unii o numesc viaţa, alţii o numesc moarte.

Fiecare problemă pe care o avem de rezolvat în existenţa noastră atinge într-un fel sau altul acest aspect: la ce trebuie să renunţăm (să murim) pentru a trăi? La această întrebare, Iisus a dat un răspuns formidabil: „Că cine va voi să îşi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla”. Pentru a trăi, trebuie deci să ne sacrificăm viaţa.

Dar dacă există un cuvânt pe care oamenii nu vor sau nu pot să îl accepte, acesta este cuvântul „sacrificiu”. Atunci, ce să facem, Doamne Dumnezeule, pentru ca ei să înţeleagă că în sacrificiu, şi numai în sacrificiu, îşi vor găsi mântuirea, adevărata viaţă?

In Pildele lui Solomon st scris: „Făptuirea dreptăţii şi a judecăţii este mai de preţ pentru Domnul decât jertfa sângeroasă”. Iar în Isaia: „M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea berbecilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi!…Spălaţivă, curăţaţi-vă, Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. încetaţi odată! ”

În zilele noastre, religiile iudeo-creştine au înlăturat sacrificiile de animale, nu se mai ard nici boi, nici oi pe altare. Cu toate acestea, în biserici şi temple, focul este mereu prezent, din moment ce se ard în continuare lumânări, făclii, candele. Tămâia este o materie ce este dată focului pentru a fi transformată şi care, arzând, degajă un parfum. Dar arderea tămâiei capătă o semnificaţie numai dacă cel care este credincios a înţeles că acest act este reflectarea altor procese ce le poate declanşa în sinea sa: să-şi învingă slăbiciunile, greutăţile, să-şi purifice propria materie, să o transforme prin focul divin ca din sufletul său să emane cele mai fine parfumuri. Altfel, la ce bun? Este foarte bine să răspândeşti nişte parfumuri plăcute asistenţei, dar este insuficient. Dovada se află şi în acest pasaj din Isaia pe care vi l-am citat, când Dumnezeu spune deopotrivă: „Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile îmi sunt dezgustătoare”.

Care este rolul lumânărilor, al făcliilor, al candelelor? Veţi spune că folosesc la iluminarea bisericilor. Nu, dacă ar fi vorba numai despre iluminarea bisericilor, electricitatea ar fi de ajuns. Cu toate acestea, se aprind în continuare lumânări şi candele. Nici aici acest ritual nu are sens dacă cel care este credincios nu a înţeles că, după imaginea materiei care se topeşte pentru a întreţine flacăra, trebuie să ardă şi el o materie în sinea sa pentru a întreţine lumina interioară şi a face ca Divinitatea să îi audă rugăciunea şi să i-o îndeplinească. Atunci, cum putem întreţine focul în noi? Sacrificându-ne toate animalele interioare. Si ele nu ne lipsesc! Fiindcă în planul astral găzduim în noi nu numai oi, boi, tauri, ţapi, etc, dar şi lupi, vulpi, tigri, şerpi, scorpioni, păianjeni… Da, o întreagă menajerie, un parc zoologic, o pădure virgină! Multe animale răufăcătoare se află în om sub forma unor vicii, a unor tendinţe instinctive distrugătoare! Este ceea ce Iisus ne învaţă să sacrificăm pentru a degaja nişte energii ce le vom putea folosi pentru lucrarea noastră interioară. Aplicaţiile focului sunt multiple.

Focul este prezent în toate reacţiile chimice, el topeşte metalele, coace alimentele pentru a le face comestibile, ne încălzeşte, ne luminează, ne purifică. Ei bine, în planul spiritual, sacrificiul îndeplineşte acelaşi rol ca focul. De fiecare dată când faceţi un sacrificiu, aprindeţi un foc. De exemplu, vă decideţi să renunţaţi la un obicei prost: o materie începe să se consume şi degajă o energie ce o puteţi folosi pentru lucrarea voastră spirituală.  Sacrificiul este un dar făcut din voi înşivă pentru a primi în schimb nişte energii mai pure ce vă vor permite să mergeţi mai departe, mai sus. A face un sacrificiu presupune mereu o modalitate de a-ţi vărsa sângele, dar într-un alt plan. De aceea sacrificiul constituie un act magic: datorită lui avem toate posibilităţile de a zămisli ceva folositor, frumos, mare, în inima şi sufletul nostru, dar şi în inima şi sufletul tuturor fiinţelor. Capacitatea de a înfăptui nişte transformări acordă sacrificiului măreţia sa, oferindu-ne în acelaşi timp nişte subiecte demne de meditaţie.

Chiar şi cea mai ieftină materie poate fi transformată. Imaginaţi-vă că în voi există nişte lemn uscat, nişte crengi uscate nefolositoare (nişte gânduri, nişte sentimente, nişte dorinţe ce vă paralizează şi se opun evoluţiei voastre) ce le puteţi sacrifica pentru a produce căldură şi lumină. De ce să consideraţi mereu sacrificiul ca pe ceva trist şi dureros? Dimpotrivă, trebuie să vedeţi în sacrificiu ceva vesel: el ne aduce  căldura, lumina, şi ce poate fi mai vesel decât lumina? Viaţa este o combustie. Pentru a fi viu, trebuie să întreţii fără încetare focul în sinea ta! Această combustie ce reprezintă un fenomen fizic, este şi o realitate psihică, spirituală. Zilnic avem în noi înşine o materie de ars sau nişte animale de jertfit, pentru a produce căldură şi lumină. Este un fenomen atât de real, încât anumitor persoane li s-a întâmplat să simtă că în sinea lor ceva se consuma, ca şi cum ar fi ars tot felul de materii întunecate şi inutile, ieşind din această experienţă uşurate, regenerate, mai însufleţite. Spunem „a ne sacrifica”, ca şi cum am părăsi, am pierde ceva. Atunci când facem un sacrificiu, „nu ne sacrificăm” deloc, ci sacrificăm ceva inutil, dăunător, inferior, pentru a obţine ceva mare, puternic, preţios. Dacă nu sacrificăm ce este inferior în noi înşine pentru a face să trăiască ce este superior, vom sacrifica neapărat ceea ce posedăm mai bun în favoarea celor mai primitive instincte. Este imposibil să scăpăm de această lege: natura noastră superioară poate trăi numai dacă îi sacrificăm natura noastră inferioară; iar ce este viaţă pentru una, este moarte pentru cealaltă. Iată cum trebuie înţelese cuvintele lui Iisus: „Că cine va voi să îşi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla”.

„A şti, a vrea, a îndrăzni, a tăcea”. Formulând acest principiu ce poate fi considerat ca o chintesenţă a cunoaşterii iniţiatice, înţeleptul care l-a rostit nu a precizat ce trebuia să ştim, să vrem şi să îndrăznim. El a lăsat timp liber gândului şi judecăţii, nouă revenindu-ne să descoperim cât de vaste îi sunt aplicaţiile. Una dintre aceste aplicaţii este cu adevărat chestiunea sacrificiului. Trebuie „să ştim” ce reprezintă procesul sacrificiului, cât şi ce trebuie sacrificat. Dar nu ajunge numai să ştim, trebuie „să vrem” să facem acest sacrificiu. Apoi, trebuie „sa îndrăznim , adică să acceptăm eforturile şi greutăţile, să ne angajăm cu ardoare pe această cale, conştientizând nu numai că nu vom pierde nimic, dar dimpotrivă, vom câştiga ceva preţios. Şi în sfârşit, „a tăcea”, fiindcă este mai bine să nu-ţi expui bogăţiile dobândite datorită sacrificiilor făcute. Trebuie mai bine să aşterni o perdea, decât a-i face pe oameni să beneficieze de bogăţiile tale interioare, altminteri vei risca să produci unora nişte reacţii de neînţelegere şi adversitate. Ei da, vă va fi deseori mult mai uşor să îi ajutaţi pe oameni dacă ei nu ştiu cât sunteţi de bogaţi în sinea voastră.

Numai cel care a înţeles semnificaţia sacrificiului poate deveni un adevărat fiu al Domnului. Lucrând zilnic asupra sa însuşi, el transformă materia, propria materie. Gândurile, sentimentele, faptele sale vibrează din ce în ce mai mult în armonie cu voinţa divină, iar Tatăl său Ceresc se recunoaşte în el.

Nu avem o alta viata decat daca suntem Lumina. Tot ceea ce este important este Acum si nu Maine.

„Veţi primi putere proaspătă când va veni Duhul Sfânt la voi; şi îmi veţi fi martori începând de aici, din Ierusalim, şi Iudeea şi Samaria, până la marginile lumii. Primiţi Duhul Sfînt. Învăţaţi-i pe oameni toate lucrurile pe care vi le-am arătat; şi amintiţi-vă…eu sunt cu voi întotdeauna, chiar până la sfârşitul lumii.”

Maestrul Omraam Mikhael Aivanhov

sursa: karyn.ro

Oficial Media

Distribuie acest articol Oficial Media