174 de ani marcați de actul eroic al pompierilor militari în lupta dusă în Dealul Spirii

Pe 13 septembrie 1848, pe Dealul Spirii din București s-a consumat un important eveniment istoric, ultima luptă armată de pe teritoriul nostru dusă între structuri militare ale Țării Românești, la care au participat până și pompierii, și Imperiul Otoman. Iată care a fost cadrul acestui moment și cum s-au desfășurat evenimentele. Bătălia din Dealul Spirii de la Bucureşti a fost un act eroic al pompierilor militari în apărarea revoluţiei de la 1848 şi prima afirmare patriotică a calităţilor morale şi de luptă ale ostaşilor tinerei armate române moderne, constituită în urma Păcii de la Adrianopole din 1829. Bătălia din Dealul Spirii a fost ultima confruntare dintre forțe exclusiv românești și tucești. Lupte au mai fost în cadrul războiului de independență, dar atunci oștile României se aflau în coaliție cu cele ruse. În 1848 s-a consumat penultima ocupare a Bucureștiului de către otomani. Cea din urmă a fost în 1916-1918 în cadul alianței Imperiului Otoman cu Puerile Centrale, când inamicii României din primul război mondial au ocupat 2/3 din teritoriul României, inclusiv Capitala. La începutul verii anului 1848, domnitorul Gheorghe Bibescu abdicase, după ce Guvernul creat din re­voluționari luase puterea, propunându-și emanciparea clăca­șilor, eliberarea robilor, limitarea puterii domnești și crearea unei gărzi naționale. Aceste puncte apăreau în Pro­clamația de la Islaz, care fusese citită în public de către Heliade Rădulescu la 9 iunie/21 iunie 1848. Proclamația de la Islaz a fost concepută ca act consti­tuțional, fiind creată în conso­nanță cu Declarația drepturilor omului și ale cetă­țeanului din 1789. Pentru că adversarii Revo­luției de la 1848 au împiedicat Guvernul să implementeze reformele democratice susținute de proclamație, s-a ajuns la bătălia din septembrie 1848, la care au participat: Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie și Compania de pompieri condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu, contra unui corp de armată otoman. Pe data de 13 septembrie 1848, trei coloane militare otomane au pătruns în București, arestând câțiva fruntași re­voluționari, însă în fața celei de-a treia coloane, comandată de Kerim-Pașa, s-au așezat trupele aflate sub comanda colonelului Radu Golescu, comandantul Garnizoanei București. Maiorul Nicolae Greceanu primise comanda Batalionului 2 din Regimentul 2 Linie Infanterie și a Companiei a 7-a din Regimentul 1 Linie, aflate în Dealul Spirii, acestora alăturându-li-se compania de pompieri aflată sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu. Într-o primă fază a existat șansa ca lupta să fie evitată, însă tensiunea enormă de la acel moment a făcut ca un gest oarecum neînsemnat să degenereze într-o sângeroasă bătălie ce s-a încheiat cu ocuparea Bucureștiului de către trupele otomane. După ce Kerim-Pașa le-a cerut românilor să predea armele, colonelul Radu Golescu a refuzat, spunând că „Datoria unui soldat este să moară cu arma în mână și că mai mulțumit este în acest caz decât să se vadă dez­ar­mat”. Comandantul turc a fost impresionat de răspunsul curajos și, respectând demnitatea oponentului său, a fost dispus să încerce reglementarea pe cale diplomatică a situației create. Însă lucrurile au degenerat în bătălia rămasă în istorie, din cauza tensiunii acumulate care a fost descătușată printr-un eveniment minor în aparență.

În timpul retragerii trupelor otomane, retragere ordonată de Kerim-Pașa pentru a da o șansă diplomației, turcii s-au întâlnit cu compania de pompieri comandată de căpitanul Pavel Zăgănescu. La trecerea pe un podeț, drumul fiind îngust trupele turce au trecut practic chiar pe lângă trupele de pompieri și sublocotenentul Bălășan l-a atins cu cotul pe un ostaș turc. Sublocotenentul român a fost lovit de un maior turc cu latul sabiei, românul a răspuns cu două focuri de pistol, întâi asupra maiorului turc, pe care l-a ucis, apoi asupra lui Kerim-Pașa, căruia i-a ucis calul. Ostași și de o parte și de alta au intervenit pentru a-și apăra comandanții, apoi după o crâncenă bătălie trupele otomane au străpuns liniile românești. Luptele au durat aproape trei ore, la final militarii turci luând în stăpânire Bucureștiul și înăbușind Revoluția de la 1848. A căzut în această eroică bătălie mai mult de jumătate din efectivul companiei de pompieri. Şi-au pierdut viaţa în inegala încleştare 200 de otomani, 47 de soldaţi pompieri şi 2 ofiţeri (înhumaţi în curtea Bisericii Sf. Gheorghe Plevenei), şi au rezultat peste 100 de răniţi. O parte din pompieri, în frunte cu sublocotenentul Dincă Bălăşeanu, s-au retras, pentru a continua lupta, în tabăra generalului Gheorghe Magheru de la Râureni. După dizolvarea acesteia, eroicii pompieri, alături de cei care activaseră în gărzile naţionale, au trecut munţii şi s-au înrolat în armata revoluţionară condusă de Avram Iancu, unde Dincă Bălăşeanu a ocupat funcţia de centurion. Primul Parlament al României, apreciind sacrificiul eroilor de la 13 septembrie, curajul şi patriotismul pompierilor militari, acordă în anul 1860 participanţilor la eroicul act pensii pe viaţă şi prima medalie românească: PRO VIRTUTE MILITARI, iar în 1863, când oştirea română primea noile drapele, nu întâmplător domnitorul Alexandru Ioan Cuza alegea pentru această festivitate data de 13 septembrie. Pentru comemorarea eroilor pompieri căzuți în luptă, pe Dea­lul Spirii a fost ridicat în anul 1901 Monumentul Eroilor Pompieri din București și ziua de ­13 septembrie a fost sărbătorită apoi ca fiind Ziua Pompierilor din România, oficializată odată cu anul 1953.