FILE DE ISTORIE: BĂTĂLIILE DE LA SÂNTIMBRU ȘI DE LA POARTA DE FIER A TRANSILVANIEI – 18-22 MARTIE 1442

„Cu puţin timp înainte de invazia otomană, Iancu de Hunedoara a ajuns în Transilvania şi s-a stabilit la Alba Iulia, reşedinţa episcopului Gheorghe Lepes, prietenul şi aliatul său. De aici a dispus mobilizarea generală, anunțată printr-o spadă însângerată purtată prin toată ţara. Adunarea la arme a nobililor, saşilor, secuilor şi a miliţiei portale era un proces anevoios şi cerea timp. Devastarea sud-estului Transilvaniei şi apropierea năvălitorilor otomani de sediul episcopal al Transilvaniei (cronicarii scriu că fumul incediilor provocate de inamic se vedea deja din Alba Iulia!) l-a determinat pe Iancu de Hunedoara să întreprindă un contraatac cu oastea pe care o avea la îndemână: banderiul propriu şi banderiul episcopului Gheorghe Lepes, suplimentat cu alţi oameni de arme adunaţi în grabă. Voievodul a fost conştient de inferioritatea numerică a trupelor sale, de aceea a dispus alcătuirea unui careu compact. În această formaţiune de luptă, oastea a pornit din Alba Iulia, mărşăluind de-a lungul Mureşului, spre nord-est. Între timp, Mezid Beg, războinic încercat, şi-a ascuns unităţile de cavalerie uşoară, din rândurile spahiilor proprii (tavgi) şi ale akângiilor, pe văile laterale ale Mureşului. În 18 martie 1442, careul de luptă comandat de Iancu de Hunedoara şi de episcopul Gheorghe Lepes a ajuns pe câmpul de lângă satul Sântimbru, pe Mureş.
Atunci s-a declanşat ambuscada pregătită de Mezid Beg: cavaleria uşoară otomană a ieşit „pe neaşteptate” din ascunzători şi s-a năpustit asupra creştinilor, copleşindu-i numeric.
Luată prin suprindere, oastea creştină a fost învinsă, împrăştiată şi pusă pe fugă. Supravieţuitorii măcelului au fugit în debandadă înapoi spre Alba Iulia, cu akângii otomani pe urme. În timpul retragerii, calul de luptă a lui Gheorghe Lepes s-a împiedicat la trecerea unui pârău şi l-a aruncat pe călăreţ la pământ. Ajuns din urmă, Episcopul Transilvaniei a fost ucis de akângi. Iancu de Hunedoara, rănit în luptă, a reuşit să ajungă în cetatea Alba Iulia, împreună cu supravieţuitorii din banderiul său şi din cel al episcopului. Nimic nu părea să mai poată opri jafurile otomanilor. Mezid Beg a dispus reluarea jafurilor şi „a dat învoire akângiilor să se împrăştie în toate părţile”. Această primă bătălie a avut loc în data de 18 martie 1442. După această dată, în tabăra voievodului de la Alba Iulia s-au adunat în grabă toţi oamenii de arme, nobili (lăncieri călări), secui (lăncieri călări, arcaşi călări şi pedestrime uşoară) şi saşi (majoritatea pedestraşi înarmaţi cu lănci, arbalete şi puşti), care au putut fi recrutați într-un timp atât de scurt. Aceştia şi supravieţuitorii bătăliei de la Sântimbru au format o nouă oaste, cu care Iancu de Hunedoara a pornit împotriva lui Mezid Beg, ale cărui trupe erau încă împrăştiate după pradă. Când vestea despre regruparea creştinilor a ajuns în tabăra otomană, Mezid Beg a întâmpinat-o cu dispreţ şi s-a lăudat comandanţilor săi că o să-i învingă încă odată pe ghiauri şi o să le ucidă comandantul, ale cărui semne distinctive (blazon, arme, culoarea calului) le-a aflat.
În tabăra otomană se afla un spion a lui Iancu de Hunedoara, după Bonfini chiar solul care i-a adus lui Mezid Beg vestea despre noua oaste a creştinilor, care a auzit laudele comandantului otoman şi a mers degrabă cu acestea în tabăra voievodului. Voievodul a luat în considerare avertizările spionului şi şi-a schimbat însemnele, armele şi calul cu cele ale cavalerului Simon Kamonay, unul dintre nobilii fideli din anturajul său.
De asemenea, i-a dat spre protecţie un detaşament format din cei mai viteji şi puternici cavaleri (catafractari). După ce a rânduit oastea în formaţiune de luptă, Iancu de Hunedoara a pornit împotriva inamicului, aflat în retragere spre Poarta de Fier a Transilvaniei. Încărcată de robi şi de prăzi, oastea otomană se deplasa spre sud-vestul Transilvaniei. Încrezându-se în forţele proprii, Mezid Beg nu şi-a rechemat detaşamentele de cavalerie uşoară împrăştiate după pradă. Corpul principal al oştii otomane a fost ajuns din urmă şi atacat pe neaşteptate de creştini la Poarta de Fier a Transilvaniei, a cincea zi de la prima confruntare, adică în 22 martie 1442. Formaţiunea de luptă încropită în grabă de Mezid Beg a fost atacată cu deosebită violenţă de oamenii de arme aflaţi sub steagurile voievodului. În timpul celei mai crâncene încleştări, detaşamentul otoman însărcinat cu uciderea lui Iancu de Hunedoara şi-a croit drum spre cavalerul Simon Kamonay, care purta însemnele şi armele voievodului, şi, cu tot eroismul său şi a cavalerilor din jurul său, a fost ucis în luptă. Această acţiune nu a avut însă efectul scontat de Mezid Beg, iar creştinii au continuat lupta şi mai aprig, împrăştiind şi punând pe fugă oastea otomană. Când luptătorii lui Iancu de Hunedoara au ajuns în tabăra otomană, i-au eliberat pe creştinii capturaţi în bătălia de la Sântimbru, care au pus mâna pe arme şi li s-au alăturat camarazilor lor.
Văzând măcelul oştii otomane, Mezid Beg şi fiul său au încercat să fugă, dar au fost prinşi şi ucişi, „găsind acolo o moarte de martir” (Orudj bin Adil).
Odată cu tabăra otomană, creştinii au capturat prăzi bogate şi i-au eliberat pe prizonierii luaţi în timpul raidului. Tavgii şi akângii care au supravieţuit bătăliei, dar şi cei care erau încă împrăştiaţi după pradă, au fost urmăriţi de oastea creştină mai multe zile la rând, unii dintre ei fiind ajunşi din urmă şi ucişi pe pantele abrupte ale munţilor. Prin această victorie, voievodul Transilvaniei „a adus în dar Domnului o răzbunare glorioasă”. În urma bătăliei a rămas un peisaj macabru: un câmp plin de trupurile mutilate ale celor căzuţi în luptă. În semn de victorie, Iancu de Hunedoara a trimis regelui său un „trofeu” la fel de macabru: un car mare, tras de zece cai, plin cu capete de turci, deasupra cărora se aflau capul lui Mezid Beg şi cel al fiului său, alătui de steaguri, arme şi alte însemne militare. Regele Vladislav şi despotul Gheorghe Brankovici, împreună cu prelaţii şi baronii Ungariei, au primit cu uimire şi bucurie „darul” lui Iancu de Hunedoara.
Victoria acestuia din urmă a fost anunţată prin epistole monarhilor şi principilor lumii, iar Papa a dispus să se înalţe rugăciuni de mulţumire în toate bisericile Creştinătăţii. Chiar şi otomanii au trebuit să recunoască faptul că „incursiunea nu a izbutit şi oastea noastră a fost înfrântă în 845 al Hegirei”
Sursă text:
Liviu Cîmpeanu, Magnificus Johannes De Hunyad, Wayuoda Transylvanus, Validam Potentian Sevissimos Turcorum Debelasset, Triumphum Victorie Reportando, revistatransilvania.ro, 2019
Distribuie acest articol Oficial Media
Share