Glorie veşnică ostaşilor noştri care şi-au jertfit viaţa pentru ÎNTREGIREA NEAMULUI!

În aceeași zi, România a declarat război Imperiului Austro-Ungar. Consiliul de Coroană a avut loc la Palatul Cotroceni, în prezența Regelui Ferdinand I. La consiliu s-a decis mobilizarea generală. A doua zi, în seara de 15/28 spre 16/29 august, Capitala a fost atacată. Regina Maria și copiii s-au retras la Buftea, iar Regele Ferdinand cu Principele Carol la Scroviștea.

”Nu cunosc interesele Dinastiei, cunosc doar interesele țării. Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea!“

Scena Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916, când s-a validat intrarea României în război, este un exemplu. Politicienii români s-au certat furibund, și-au spus vorbe grele de care n-a scăpat nici Regele Ferdinand. Nimeni nu știa cum e mai bine să se procedeze și nici cum se va termina toată această aventură în care intra România. Părerile au fost împărțite și decizia le-a aparținut, până la urmă, Regelui Ferdinand și premierului Brătianu. Dar, în acel moment, nimeni, nici măcar ei, nu era sigur că e bine ce fac și că lucrurile se vor încheia fericit. La Consiliul de Coroană au participat: Regele Ferdinand, membrii Guvernului (premierul Brătianu, miniștrii Emil Costinescu, Emanoil Porumbaru, Vasile Morțun, Alex G. Radovici, I. G. Duca, dr. C. Angelescu, Victor Antonescu, Alexandru Constantinescu “Porcul”),Mihail Pherekyde, președintele Adunării Deputaților, C. F. Robescu, vicepreședintele Senatului, foștii prim-miniștri Theodor Rosetti, Petre P. Carp, Titu Maiorescu, șefii de partide Nicolae Filipescu, Take Ionescu și Alexandru Marghiloman,foștii președinți ai Adunării Deputaților – Constantin Olănescu și Constantin Cantacuzino-Pașcanu și  prințul moștenitor Carol (viitorul Rege Carol al II-lea). Ședința a fost convocată de Rege, după cum chiar el a spus în cuvântul de deschidere, nu pentru a le cere sfatul dacă să intre sau nu în război, așa cum se întâmplase în august 1914 la Sinaia, cu Regele Carol I – de data asta, decizia fusese luată deja –, ci pentru a le cere sprijinul. Suveranul a explicat elitei politice a României strânse în acea încăpere că țara nu mai putea păstra neutralitatea. Pe 4/17 august 1916, premierul Brătianu semnase pe ascuns cu reprezentanții marilor puteri ale Antantei, în casa fratelui său Vintilă, o Convenție politică prin care România se angaja să intre în luptă, urmând să primească în schimb Transilvania, Banatul până la Belgrad și Bucovina austriacă. Așadar, cale de întors nu mai era. Hotărârea de a intra în război fusese deosebit de dificilă, pentru că România avea de ales să intre în luptă alături de unul dintre cele două imperii vecine, deși de la amândouă avea de recuperat teritorii locuite preponderent de români. Dacă rămânea în tratatul secret cu Tripla Alianță, renunța la Transilvania, Banat și Bucovina pentru a recupera, eventual, Basarabia de la Rusia. Dacă intra în luptă de partea Antantei, renunța implicit la Basarabia pentru a recupera Transilvania.S-a ales a doua variantă din mai multe motive. Decizia de a se alia cu tradiționala prietenă Franța și de a elibera Transilvania era susținută de majoritatea opiniei publice românești, foarte sensibilă la politica sistematică de deznaționalizare pe care maghiarii, în pofida tuturor presiunilor, negocierilor și intervențiilor (inclusiv de la Viena) insistau s-o ducă împotriva românilor.Dar, în același timp, nu toată lumea din Vechiul Regat avea aceeași opinie. Deși minoritară, părerea grupării conservatoare strânsă în jurul triumviratului Petre P. Carp – Titu Maiorescu – Alexandru Marghiloman era foarte puternică.

Multe decenii, cei trei au fost blamați pentru opinia lor filogermană. Realitatea este că niciunul dintre ei n-a fost trădător – ba din contră, avem toate motivele să îi considerăm patrioți.

Doar că pro-germanii aveau altă părere, foarte puternic susținută de argumente.

Câteva dintre cele mai redutabile – și care s-au confirmat în anii următori:  Rusia nu era de încredere (se aducea ca exemplu situația de după Războiul de Independență), intrarea în război alături de Rusia însemna pierderea, probabil pentru totdeauna, a Basarabiei,Germania avea cea mai puternică armată din lume și nu era deloc clar că va pierde în acel moment, poziția geografică a României o făcea foarte vulnerabilă la atacul Puterilor Centrale, armata română nu era suficient pregătită etc. De aceea, Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916 a fost unul foarte tensionat. După deschiderea Regelui Ferdinand, în picioare s-a ridicat premierul Ionel I. C. Brătianu. Acesta s-a lansat într-un lung discurs în care a analizat situația României și raportul de forțe între Antanta și Tripla Alianță.

I.G. Duca, prezent la ședință, a relatat apoi în memorii: “Cuvântarea sa (n.r. – a lui Ionel Brătianu) a fost o expunere a situației și a motivelor pentru care se impunea să intrăm în acțiune alături de Aliați, vorbind limpede, concis, convingător, fără fraze, fără patetism.

Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o țară ca a noastră, o țară cu aspirațiuni naționale, nu poate să rămână neutră până la capăt, fără să-și compromită definitiv întreg viitorul”.

Presiunea momentului era uriașă. România rezistase timp de doi ani presiunilor făcute de ambele tabere, care-i cereau să li se alăture. Nimeni nu știa cu precizie când va fi momentul oportun pentru a intra în luptă. Dar “având drept ideal unitatea națională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine știe dacă în decursul veacurilor vom găsi vreun prilej atât de prielnic ca cel de azi”.Cel mai vehement opozant al deciziei a fost veteranul Petre P. Carp, fost premier în două rânduri și lider al Partidului Conservator. Acesta a luat cuvântul și s-a lansat într-o tirară virulentă, contestând viziunea lui Brătianu și cerând ca România să intre în luptă alături de Germania și Austro-Ungaria. Carp a reamintit că Rusia reprezintă un imens pericol pentru ființa statală a României. Apoi a făcut o demonstrație care, fără să fi fost greșită cu ceva, l-a lezat grav, involuntar, pe suveranul român. Petre P. Carp a spus că, prin decizia de a intra în luptă alături de Antanta, România compromite continuitatea dinastiei de Hohenzollern pe tron, pentru că, în cazul victoriei asupra Triplei Alianțe, Rusia nu va accepta niciodată un domnitor german pe tronul Regatului României. În loc, a spus Petre P. Carp, rușii vor pune la București o dinastie autohtonă, așa cum se mai întâmplase în istorie, cu scopul de a lucra la dezmembrarea țării. Veteranul conservator nu greșea cu nimic, iar lucrurile spuse de el erau cunoscute și de ceilalți. Carp nu era un trădător – dimpotrivă, era un adevărat patriot, așa cum puțini lideri politici a avut România vreodată. El și-a trimis fiii pe front, în război, iar unul dintre ei a și murit în luptă. A fost sacrificiul de sânge suprem făcut de acest politician de modă veche, inteligent, erudit, devotat patriei, care fusese unul dintre colaboratorii apropiați ai fostului Rege Carol I. Carp a încheiat spunând că va închide ziarul “Moldova”, că-și va trimite fiii la oaste, dar că se va ruga ca România să fie învinsă, pentru că asta i-ar aduce, paradoxal, salvarea. I.G. Duca scrie că, după ce Carp s-a oprit, Regele Ferdinand i-a răspuns într-un mod care și acum, peste un veac, îi face cinste și îl validează ca personaj politic de primă mărime al României: “Ați greșit și odinioară, domnule Carp, când ați vorbit de interesele Dinastiei. Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea, aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav e fiindcă după matură chibzuință eu am ajuns la convingerea, la convingerea adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului, a cărui răspundere o port în ceasul de față. Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, domnule Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați numit-o străină, germană! Nu, e românească! Românii nu au adus aci pe unchiul meu, Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci o dinastie națională, și revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o!”.

Pe parcursul discuțiilor, Maiorescu și Marghiloman s-au raliat părerii lui Carp. Maiorescu a folosit un ton mai puțin dur decât cel al lui Carp. Dar a respins decizia lui Brătianu, subliniind că România face o gafă uriașă. În final, Regele Ferdinand le-a cerut tuturor celor prezenți să sprijine România în direcția aleasă, indiferent dacă sunt sau nu de acord. Și-a încheiat discursul cu cuvintele “Cu Dumnezeu, înainte!”, s-a ridicat și a părăsit sala de consiliu, urmat de fiul său, Carol. În aceeași seară, câteva ore mai târziu, Edgar Mavrocordat, ambasadorul român la Viena, înmâna Austro-Ungariei declarația de război, iar trupele române intrau în Transilvania, prin Pasul Bratocea, localitatea Săcele fiind una din primele localităţi din Transilvania eliberate și care i-au întâmpinat pe soldaţii români în 16/29 august 1916.

Proclamația Regelui Ferdinand către popor, prin care se anunța intrarea României în război:

“Români!
Războiul care de doi ani a încinds tot mai strâns hotarele noastre a sdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a învederat că pe viitor numei pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiința națională, ziua unirii lui. După vremi îndelungate de nenorociri și grele încercări, înaintașii noștri au reușit să întemeieze Statul Român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenței, prin munca lor neobosită pentru renașterea națională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea Românilor de pe cele două părți ale Carpaților. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul lui de veci. În noi, în virtuțile, în vitejia noastră, stă putința de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită și liberă de la Tisa până la Mare, să propășească în pace potrivit datinilor și aspirațiunilor gintei noastre. Însuflețiți de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâți să înfruntăm cu bărbăție toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credința neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele glorioase ale isbândei. Cu Dumnezeu înainte!”