Alan Watts: „Toți oamenii știu care e sensul vieții, doar că nu recunosc. A crește înseamnă a fi educat să nu recunoști”

Alan Watts:„Lucrul bizar este că toată lumea știe despre ce este viața de fapt, doar că nu vrea să recunoască. A crește înseamnă a învăța să nu recunoști. Te naști știind foarte bine ce se întâmplă, dar ca să aflii încă odată ca adult, trebuie să devii din nou copil.”

Alan Watts a fost un filozof și scriitor de origine britanică, cunoscut mai ales pentru popularizarea filozofiei orientale printre europeni. Watts a scris peste 25 de cărți și articole cu subiecte importante pentru religiile estică și vestică, fiind autorul lucrării The Way of Zen (Calea Zen), unul dintre primele bestseller-uri despre budism. În continuare puteți citi un renumit discurs al său despre învățăturile de viață taoiste.

Principiul de a nu forța nimic

Alan Watts: Există un principiu numit wu wei. Wu înseamnă „nimic”, sau „nimeni”, „nu”, negație. Wei are mai multe semnificații. Poate însemna „acțiune”, „realizare”, dar cea mai bună traducere pe care am găsit-o este „forțare”. Și deci wu wei este principiul de a nu forța nimic din ceea ce faci. Atunci când urmărim orice reprezentație a unui artist, fie că este vorba despre un dansator sau un actor sau muzician, știm imediat când spectacolul este forțat. Atunci spunem că nu pare autentic, este prea artificial, nu pare a fi natural.

Mulți oameni care studiază doctrinele taoiste cred că wu wei înseamnă să nu faci nimic, în sensul de laissez faire, să fii leneș, să fii mereu pasiv. Nu înseamnă asta. Este un moment pentru acțiune. Când faci judo, folosești mușchii doar la momentul potrivit. Când adversarul tău se dezechilibrează, încordezi puțin mușchii și îl arunci până în perete. Dar doar atunci. Nu folosești niciodată mușchii la momentul nepotrivit, pentru că, spunea foarte bine Shakespeare: „în existența oamenilor există un val care, ghidat de curenți, îi îmbogățește”. Și așa, wu wei se bazează pe cunoașterea valului, pe lucrurile lăsate în derivă. Înseamnă să te miști odată cu valul. Wu wei este mai degrabă o artă a navigației, decât o artă a vâslitului.

Căutarea sinelui etern

A.W.: Adică, wu wei nu este o chestiune de pasivitate controlată, sau chiar de spontaneitate controlată. Există oameni care cred că sunt eliberați. Și-au dat seama că ei sunt tao – așa cum suntem noi toți de fapt. Sau, în termenii Vedantei, că fiecare dintre noi este Brahman – sinele etern al universului, dincolo de orice descriere, clasificare sau gândire. Își spun: „Bun, acum mă voi distra pe cinste!” Unde e cinstea? Ceea ce fac ei este să afle regulile pe care le urmează societatea și să facă opusul. Asta nu e spontaneitate, înseamnă doar că urmezi în continuare regulile societății, numai că imaginea din oglindă, inversul.  Trebuie să realizezi că nu știi ce vrei cu adevărat să faci și să taci atât de mult, până când vocea interioară îți va spune.

Uite, noi acum suntem în Rai, pentru că Pământul nu este altceva decât o navă spațială și Raiul este spațiul (numit în chineză și japoneză „vid”). Acesta este esențialul. Majoritatea dintre noi nu cunosc asta, deși toate se reduc la spațiu, întotdeauna. Spațiul – pe care nimeni nu îl poate defini, nimeni nu și-l poate imagina, care pare a nu fi nimic – este fundamentul Universului. Dar trebuie să devii din nou copil pentru a vedea asta.

Te-ar putea interesa și rubrica: Gabor Mate 

Trebuie să te întorci în copilărie: care au fost lucrurile fascinante? Ce este acolo? Ce este dincolo de stele? Până unde se întinde?, când mama spunea: „Spațiul continuă la nesfârșit și la nesfârșit și la nesfârșit…”. Copilul se minunează, este încântat că există ceva care nu se termină niciodată. Când copilul întreabă despre timp – cât de mult înseamnă demult?, mama zice: „Ei bine, Biblia spune că la început, Dumnezeu a creat cerul și pământul”. Păi, și ce a făcut Dumnezeu înainte de asta?, i se răspunde scurt: „Ei bine, se gândea la pedepse pentru oamenii care pun întrebări prostești!”.

Alan Watts: „Toți oamenii știu care e sensul vieții, doar că nu recunosc. A crește înseamnă a fi educat să nu recunoști”

A.W.: Totuși, deși este doar o glumă, copilul se gândește la Dumnezeu, cum acesta se întoarce și se tot întoarce veșnic în trecut, fără să aibă un început. În același mod ne gândim și la moarte – ne culcăm și nu ne mai trezim niciodată… este ca și cum nu ai fi existat niciodată. Nu doar că dispari, ci toate celelalte revin la cum erau  înainte de a te naște. Cum ar fi oare să te trezești, fără să te fi culcat niciodată? Trebuie să fie o glumă! Suntem ușor amuzați când ne gândim cu adevărat la aceste întrebări. Există ceva absurd la mijloc, un sentiment foarte amuzant. Copiii sunt speciali tocmai pentru că le place să simtă acest sentiment amuzant.

Copiii fac tot felul de lucruri ciudate: le place să se învârtească cât mai repede posibil, astfel încât, uitându-se brusc în jos, pământul se înclină. Și încep să zică blablablablabla, cuvinte fără sens, spuse fără niciun scop. Fac fețe și își testează limtele corpului și tot felul de bazaconii amuzante, pentru că ei știu din start că lumea este ciudată. Copiii știu cum funcționează viața. De fapt, toți oamenii știu care e sensul vieții, doar că nu recunosc. A crește înseamnă a fi educat să nu recunoști. Te naști știind foarte bine ce se întâmplă, dar ca să redescoperi asta ca adult, trebuie să devii din nou copil.

Priviți lumea de parcă nu ați fi învățat încă să vorbiți!

A.W.:Deci, ce implică asta? Doamnelor și domnilor, puteți, vă rog, să vă lăsați ideile și opiniile la ușă? În primul rând, toate părerile filozofice și religioase, toată logica voastră, eu vă sfătuiesc să le lăsați la ușă, pentru că le puteți recupera când ieșiți, dacă vă simțiți nesiguri fără ele. Nu încerc să mă cert cu voi până vă scot părerile și opiniile din cap. Vă sugerez doar ca, de dragul unui experiment, să le abandonați temporar și să priviți lumea, de parcă nu ați fi învățat încă să vorbiți. Roșu nu este roșu, albastru nu este albastru. Tare nu este tare, moale nu este moale. Bărbatul nu este bărbat, femeia nu este femeie. Există doar muzică în surdină.

Nu va fi simplu să vă induceți acest mod de a privi lucrurile, din cauza a ceea ce budiștii numesc energia obiceiului. În timp ce vă vorbesc, vă veți gândi, într-un mod compulsiv și rutinat: „ăsta este roșu, acesta este verde, ăsta este ceva, ăsta este nimic, ăsta este solid, acesta este spațiu…”. Tratați gândurile care vă trec prin cap exact ca și cum ar fi un blablablablabla! Vedeți? Sunt schimbătoare ca niște forme de apă create când valurile se sparg de stânci. Vă rog, să nu vă panicheze acest punct de vedere anti-intelectual sau să credeți că ar subestima valoarea logicii, a rațiunii ș.a.m.d. Pe acestea le putem recupera mai târziu, când vom avea nevoie. Dar, deocamdată, să simplificăm.

Închide ochii. Ascultă. Ce auzi cu adevărat?

Lorena Iordache

“O faţă care trudeşte atât de aproape de piatră s-a transformat ea însăşi în piatră! Îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfârşit. Ceasul acesta, care este ca o respiraţie şi care revine tot atât de sigur ca nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fiecare din aceste clipe când părăseşte înălţimile, coborând pas cu pas către viziunile zeilor, este superior destinului său. Este mai puternic decât stânca lui.”

“Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă stăruinţa superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers fără de stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”

― Albert Camus, “Mitul lui Sisif. Eseu despre absurd.”

Distribuie acest articol Oficial Media