Implementarea planului european „Green Deal” continuă în România

Dacă în 1929  și 1977 minerii se luptau pentru drepturile lor, acum se uită neputincioşi cum li se închid minele.

Mai mulţi istorici au relatat pe larg momentele grave ce au dus la declanşarea grevei minerilor de la mina Lupeni, în 1929. Conform datelor din arhive, precum şi din relatările presei vremii, primele şapte luni ale anului 1929 au aşternut deznădejdea în Valea Jiului. Deziluzia trădării şi mizeria vieţii încleştau sufletele minerilor şi ale familiilor acestora.

În lunile februarie şi martie 1929, Comisia de Arbitraj din cadrul Tribunalului Deva s-a întrunit în 12 şedinţe fără niciun rezultat. Negocierile pentru semnarea contractului colectiv de muncă deveniseră statice. Treptat, mureau speranţele minerilor. Ei crezuseră sincer promisiunile naţional-ţărăniste făcute în zi sfântă, de aniversare a zece ani de la Marea Unire, în 6 mai 1928, la Alba Iulia. În anul 1925, bazinul carbonifer din Valea Jiului fusese împărţit între societăţile Petroşani şi Lupeni în scopul sporirii considerabile a profitului capitalist. Beneficiul net al exploatărilor miniere, între 1921 şi 1929, a crescut cu 500 la sută. Nu erau incluse în beneficiul net sporurile, gratificaţiile, tantiemele (indemnizaţiile speciale), jetoanele şi salariile funcţionarilor. Salariul de bază al unui inginer, în perioada 1925-1927, era de 4.000 lei, la care se adăugau sporurile în valoare de 4.800 lei, astfel încât venitul era de 8.800 lei lunar. Salariul directorului tehnic era de 10.000 lei, dar venitul era de 22.000 lei lunar, prin adăugarea sporurilor. Un membru al Consiliului de Administraţie primea anual tantieme în valoare de 2.300.000 lei, iar preşedintele Consiliului, care era şi directorul general al Societăţii, primea o tantiemă în valoare de 6.000.000 lei. În schimb, salariile minerilor erau sub limita decenţei, aproximativ 2.300 lei lunar cu posibilitatea acordării unei prime pentru depăşirea normei zilnice. Semnarea contractului colectiv de muncă se tergiversează. Tensiunile cresc. În publicaţia „Viaţa muncitoare” , în 17 martie 1929, este scrutat timpul prezent, dar şi viitorul apropiat: „Cei 30.000 de robi din Valea Jiului ce scormonesc adâncurile pământului nu vor să mai rabde mizeriile”. Peste puţină vreme ei vor porni la luptă pentru cucerirea revendicărilor lor. Spiritul de solidaritate şi de luptă al robilor din Valea Jiului va face să tremure întreaga burghezie şi social-democraţie. Muncitorimea trebuie să ştie că numai prin lupta lor vor putea impune revendicările lor. În dimineaţa zilei de 4 august, se desfăşoară conspirativ consfătuirea principalilor activişti de sindicat. Apoi, se adoptă hotărârea declanşării grevei generale a doua zi, în 5 august. Dimineaţa, la orele 6, minerii de la mina Ileana n-au intrat în mină şi nu şi-au ridicat lămpile. După 40 de minute de tratative cu reprezentanţii administraţiei, minerii s-au încolonat şi au pornit în marş spre mina Ştefan. Concomitent, muncitorii de la mina Victoria au înapoiat lămpile şi, încolonaţi, s-au îndreptat spre puţul Aurelia. Împreună, minerii de la Victoria şi Aurelia s-au îndreptat spre mina Carolina, iar de aici, în jurul orelor 8.30, detaşamentele celor trei mine s-au îndreptat spre centrul oraşului. Strategia conducătorilor grevei urmărea concentrarea tuturor minerilor în centrul oraşului, de unde se trecea la ocuparea uzinei electrice, a cărei întrerupere genera paralizarea întregii activităţi a Societăţii Lupeni. La orele 9,45, aproximativ 5.000 de grevişti au luat cu asalt şi au ocupat uzina electrică. Reprezentanţii patronatelor au refuzat să trateze cu greviştii. Compania de jandarmi şi două companii de grăniceri din Lupeni executau manevre de intimidare în jurul uzinei. Ziua trece cu pregătirile organizatorice ale ambelor tabere. În cursul nopţii, între orele 3.00 şi 4.00 la Lupeni soseşte o unitate de jandarmi, alcătuită mai ales din plutonieri şi şefi de posturi. Noii sosiţi fac un popas la o cârciumă, unde li se pun la dispoziţie mari cantităţi de băuturi spirtoase. La orele 5:30, sosesc comandanţii trupelor, prefectul judeţului Hunedoara, Ştefan Răzvan, prim-procurorul Tribunalului Hunedoara, judecătorul de instrucţie. Tăcerea dimineţii este spartă de discursul prefectului. Urmează somaţiile prim-procurorului adresate greviştilor pentru a părăsi uzina imediat şi necondiţionat. Muncitorii au răspuns cu revendicările lor: pâine, contract colectiv, condiţii umane de muncă, dreptate şi libertate. După trecerea minutelor acordate prin somaţie, s-a dat ordin jandarmilor să evacueze uzina. În timpul busculadei s-a auzit un foc de revolver. El a constituit pretextul deschiderii focului asupra muncitorilor. Jandarmii au tras în plin şi 20 de trupuri neînsufleţite au căzut în curtea uzinei. Ulterior, dintre cei 150 de grevişti căzuţi, doi au decedat. Grănicerii, în schimb, au tras în aer. Totuşi, se putea ajunge la un adevărat măcel, dacă nu ar fi intervenit un eveniment neprevăzut. Dinspre dealul din faţa uzinei, familiile muncitorilor baricadaţi, soţii, copii, părinţi, au trimis o ploaie de pietre asupra jandarmilor. Loviturile determină dispersarea jandarmilor, fapt care a creat posibilitatea celor 5.000 de mineri să se retragă din uzină, îndeosebi prin canalul de scurgere spre Jiu. Canalul era îngust, iar la gura lui s-au aşezat sute de muncitori. Loviţi cu patul de armă şi răniţi de gloanţe, minerii răniţi înroşesc apele canalului. În urma măcelului, autorităţile dezlănţuie o teroare în masă. Locuinţele minerilor sunt percheziţionate şi sunt arestaţi minerii găsiţi acasă. Se intentează un proces celor 70 de grevişti. Peste Valea Jiului se aşterne doliul şi durerea înfrângerii. Sacrificiul lor scrie o lecţie în istoria românilor, încă nescrisă. În România contemporană, o conştiinţă autentică este pătrunsă în fiecare clipă de sentimentul difuz, inexplicabil, al incompetenţei şi al iresponsabilităţii. Greva minerilor din Lupeni, a fost printre primele baricade de luptă proletară din lume şi este prima mişcare revoluţionară din întreaga Europă, în anii crizei economico-financiare din 1929.

„Având în vedere condiţiile internaţionale, care vor fi tot mai defavorabile utilizării cărbunelui, pe fondul creşterii anticipate a preţului certificatelor de emisii de CO2, rolul acestuia va scădea în favoarea tehnologiilor cu emisii scăzute de GES. În mod inevitabil, pe termen mediu şi lung se va reduce ponderea cărbunelui în mixul de energie primară al României. Situaţia economică şi socială asociată acestor complexuri cu capital majoritar de stat trebuie rezolvată prin restructurare şi eficientizare a activităţii, concomitent cu reconversia treptată a zonelor miniere”, se arată în noua Strategie Energetică a României.

Acesta este finalul… Mineritul este o meserie pe cale de dispariţie în Valea Jiului şi în România. A fost meseria care a pus bazele dezvoltării economice a Europei, dar şi a Uniunii Europene.

 După ultimele decizii și aprobarea ” Green Deal”  minele reprezentative din Valea Jiului se vor închide.

În ultima perioadă, autoritățile române au dat de înțeles că intenționează să redeschidă minele, dincolo de măsurile privind închiderea acestora pe care România și le-a asumat ca stat membru UE, conform planului Green Deal.

Guvernul României a aprobat  în primăvară și  o alocare financiară de 43,2 milioane de lei pentru închiderea minelor Lonea și Lupeni, ajutorul de stat fiind deja avizat de Comisia Europeană. Decizia, cel puțin surprinzătoare, era luată chiar dacă în ultima perioadă s-au vehiculat mai multe informații privind redeschiderea minelor în contextul conflictului din Ucraina și crizei din energie.  Mai mult, UE a anunțat că permite revenirea la producerea energiei pe bază de cărbune și chiar minele  Lonea și Lupeni, sunt  funcționale și produc cărbune, pentru Termocentrala de la Paroșeni.

CEH a fost de-a lungul anilor o vacă de muls, creându-se o adevărată caracatiţă, cu implicaţii politice, de unde unii au încasat sume cu multe zerouri, prin interpuşi sau prin firme care au căpuşat societatea hunedoreană. A u furat tot ceea ce s-a putut fura şi s-au hrănit cu foloase, din munca amărâtului de miner, care-şi riscă viaţa în abataje, în condiţii de muncă de secol 19, din cauza lipsurilor materiale.  Nu trebuie să uităm nici de tragediile care au avut loc în VALEA PLÂNGERII,  de ortacii mineri, care și-au  pierdut viața, în mod fulgerător în abatajele minelor. Și nici de mineriadele,  în care au fost atrași minerii.

Mineriadele  care au pecetluit soarta Văii Jiului.
După declaraţiile ministrului Radu Berceanu, că va închide minele de la Dâlja şi Bărbăteni, liderul minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma a cerut nici mai mult nici mai puţin decât 10.000 de dolari pentru fiecare disponibilizat şi 500 de dolari, ca pensie pe viaţă. În decembrie 1999 se declanşează greva generală. La 15 ianurie 1999, Judecătoria Petroşani declara ca ilegală greva minerilor, iar în 18 ianuarie Miron Cozma decide declanşarea “Marşului către capitală” pentru recuperarea drepturilor ce li se cuveneau minerilor. Jandarmii închid Defileul Jiului, dar barajele acestora au fost distruse de minerii revoluţionari. Cozma a decis continuarea marşului spre Bucureşti, alegând drumul cel mai scurt, prin Râmnicu-Vâlcea. La acţiunea minerilor s-au solidarizat şi contingente de mineri din Oltenia, Banat, precum şi alte categorii de muncitori. Minerii erau transportaţi de 70 de autobuze şi peste 200 de autoturisme şi se deplasau disciplinat, având cercetaşi trimişi ca să culeagă informatii despre dispunerea în teren a forţelor de ordine. Aveau o organizare cvasimilitară, fiind grupaţi în funcţie de exploatările miniere de unde proveneau. Pe drum, coloana de protestatari a fost întâmpinată cu aplauze de către populaţia civilă din localitătile gorjene. Guvernul a decis închiderea traficului feroviar pe Valea Oltului, iar pe Autostrada Bucureşti-Piteşti au fost grupate dispozitive de jandarmi. Datorită reţelei de informatori, minerii au aflat din timp că la Costesti, Vâlcea (la ieşirea din Horezu) era amplasat un nou baraj al forţelor de ordine şi au decis să petreacă noaptea de 20/21 ianuarie în Horezu. “Bătălia” de la Costeşti a început în jurul orelor 14.00 şi s-a încheiat în jurul orelor 17.00, cu victoria minerilor. Forţele de ordine aveau aproximativ 2000 de combatanţi, inclusiv trupe speciale DIAS şi BAOLP, numărul minerilor fiind de aproximativ 15-20.000, minerii au străbătut pe jos cei 3 kilometri dintre Horezu şi Costeşti. Au încercuit zona şi au atacat din toate părţile. Din spate, jandarmii au fost atacaţi de sătenii din Costeşti. Numărul jandarmilor căzuţi în mâna minerilor se ridica la peste 1500, iar prefectul de Vâlcea din acele vremuri, Nicolae Curcăneanu, a fost şi el prizonier. Coloana de manifestanţi îşi continuă drumul spre Râmnicu Vâlcea, după ce au îndepărtat stabilopozii şi stâlpii de beton aflaţi pe şosea. Peşedintele Emil Constantinescu instituie starea de urgenţă pe întreg teritoriul ţării în data de 22 ianuarie, iar primul ministru Radu Vasile acceptă dialogul cu minerii, eveniment care a avut loc la Mănăstirea Cozia, în 23 ianuarie 1999. În urma acestei întâlniri a fost încheiată “Pacea de la Cozia” un acord în care guvernul era de acord cu revedicările minerilor, neînchiderea minelor Dâlja şi Bărbăteni şi neînceperea urmării penale împotriva liderilor minerilor.
Dar, niciodată acest pact nu a fost respectat, martor ocular la semnarea acestor documente fiind Părintele Grigorie, pe care l-am revăzut cu prilejul unei acţiuni culturale şi care a avut amabilitatea să ne declare următoarele:  “Nici până în prezent nu am înţeles,  de ce nu s-a repectat înţelegerea dintre părţi. Minerii erau foarte paşnici, dar şi-au negociat viitorul foarte greu. Nu pot să uit starea tensionată de la începutul discuţiilor, dar, la un moment dat, când a trebuit să le servim masa, starea s-a detensionat, iar rugăciunile rostite în incinta bisercii, la umbra marelui voievod Mircea parcă le-au dat înţelepciunea de a cădea la pace şi de a nu pune ţara în pericolul izbucnirii unui război civil. Miron Cozma era un om cu verticalitate şi este păcat că a suferit doar pentru că a dorit să le fie respectate drepturile ortacilor săi. Ne-am revăzut când s-au împlinit un număr de ani de la mineriadă şi pot să spun că a rămas acelaşi om în care, odinioară, minerii credeau în el. Acum,  vremurile l-au redus la tăcere. Dar numai dialogul pune capăt conflictelor, dialogul constructiv şi nu violenţa. Îmi aduc aminte cum părintele stareţ Vartolomeu Andronic stătea şi-i supraveghea îndeaproape şi se ruga în acelaşi timp bunului Dumnezeu să le lumineze tuturor minţile. Ţin minte că în iureşul de atunci, era curtea mănăstirii plină de presă şi la un moment dat, premierul Radu Vasile, Dumnezeu să-l ierte, că a trecut la cele sfinte, a avut nevoie la toaletă. Nu se putea ieşi pe uşă şi l-am scos prin trapeza (locaşul) unde se servea masa şi care dădea tot la bucătărie. A fost un moment amuzant, dar în acelaşi timp şi un moment de care depindea siguranţa naţională. Şi de acolo, a fost îmbarcat direct în maşina de serviciu , cu care a venit la mănăstire şi a plecat ca să scape de sutele de jurnalişti şi de televiziuni, care erau aici, la noi. A fost o vreme haină, tuturor le-am oferit atunci ceai şi alimente în funcţie de posibilităţile noastre”, a ţinut să declare părintele Grigorie.
Dar, aşa cum spune şi părintele Grigorie, Pactul de la Cozia nu s-a respectat. Judecătorii secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie l-au condamnat pe Miron Cozma la 18 ani de închisoare pentru instigare la subminarea puterii de stat a minerilor care au venit la Bucureşti. În februarie 1999 Cozma declaşează o altă mineriadă, dar la Stoeneşti minerii sunt înfrânţi, confruntarea se lasă cu vărsare de sânge, iar liderii minerilor sunt arestaţi şi încarceraţi. “Prin Pactul încheiat la Cozia a fost evitat un război civil, pentru stabilitatea României. Chiar dacă Constantinescu a scos Armata şi tancurile împotriva noastră, a minerilor, nu avea nicio şansă. Până la urmă, istoria va face dreptate”, declara Miron Cozma, la unul dintre evenimente de  comemorare a mineriadelor, răniţilor şi morţilor acesteia.
Rând pe rând au fost închise explotările miniere de la Dâlja, Câmpu lui Neag, Bărbăteni, Uricani, Petrila, Paroșeni.

Recent, sindicaliștii reuniți în BNS Cartel Alfa au trimis o scrisoare deschisă premierului Nicolae Ciucă, în care avertizează că intrarea în vigoare imediată a legii decarbonizării ar rezulta într-un dezastru energetic pentru România. Ei se întreabă cum este posibil să închizi termocentrale și alte instalații producătoare de energie în plină criză energetică, fără să pui nimic în loc. Într-un pasaj realmente grav, sindicaliștii afirmă călipsa de dialog real şi insistenţa cu care se merge înainte cu acest proiect sinucigaş, dau impresia că ” la nivelul guvernului avem de-a face cu un grup infracţional organizat, mână în mână cu anumiți furnizori de energie şi anumiti producători de energie, care doresc existența crizei în energie şi creşterea prețurilor pentru propriile interese”.

Ministerul Energiei și-a asumat o lege a decarbonizării, care urmărește să închidă definitiv și ireversibil toate capacitățile energetice ale României pe bază de cărbune, pentru a ne conforma  Green Deal.  Urmare a restrângerii activităților de producere a energiei electrice pe bază de cărbune și de extracție a lignitului și a huilei necesare, reducerea numărului de personal prin ieșirea la pensie și/sau a concedierilor colective. O parte a personalului disponibilizat va putea fi absorbit de activitățile de punere în siguranță a exploatărilor miniere și ecologizare a terenurilor. Disponibilizările de personal ca urmare a închiderii definitive și ireversibile a grupurilor energetice cu funcționare pe lignit și huilă și a carierelor și minelor aferente au impact asupra ratei de ocupare a forței de muncă și asupra ratei șomajului.

Dincolo de declarațiile populiste privind redeschiderea minelor, alocarea ajutorului de stat pentru închiderea minelor Lonea şi Lupeni,  confirmă că implementarea planului europen „Green Deal” continuă în România.

About Post Author

Distribuie acest articol Oficial Media
Share