Ștefan Iordache: „Meseria noastră îţi cere să trăieşti cu intensitate, uneori până la paroxism

S-a stins din viaţă, pe un pat de spital, la Viena, în 14 septembrie 2008, la doar 67 de ani. Avea leucemie. Timp de peste 40 de ani în teatru, a fost mereu o surpriză. A impus o aristocratică etichetă ce i-a atras definirile: „un actor uriaş”, „un actor al salturilor mortale”,” un actor utopic”, „un actor poet”, „un actor telegenic”, „un actor fotogenic”, „emblema unei generaţii”.

Soția sa, Michaela Tonitza- Iordache, o femeie, cultă, deșteaptă, frumoasă, cu două doctorate, un foarte bun pedagog, mi-a fost profesoară la Facultatea de Teatru. Era de mulți ani profesoară la catedra de Teatrologie a UNATC.  Ne cerea mai întâi să învățăm și apoi să ne distrăm, avea grijă să citim tot, să nu scăpăm vreo premieră în teatru. Sub masca omului sobru ascundea o inimă mare. De la ea am învățat că de două milenii omul are nevoie de teatru. Nu ne făcea confesiuni despre soțul ei. Teatrul, pentru Michaela Tonitza-Iordache, însemna iubire și un singur nume: Ştefan.

La Gruiu, un sat în jurul Bucureștiului, aveau paradisul lor tihnit, de niște ani buni, într-o casă de țară, grădină și curte, motani și viță de vie, unde erau nelipsiți Sebastian Papaiani și Alexandru Tocilescu. Acolo mai aveau loc toate banchetele studenților după examenul de licență. Am amintit despre soția sa, pentru că era omul din umbră și stâlpul de echilibru despre actorul adesea spunea: „Mihaela a fost şansa mea. (…) Când am cunoscut-o eram un actor care dovedise ceva, dar care nu ajunsese încă la consacrare. Faptul că eu, fire nonconformistă şi exagerat de independentă, am avut alături un om înţelept, ponderat, hotărât şi cu tact, mi-a dat echilibru”. Dar teatrul, pentru Michaela Tonitza-Iordache, a purtat un singur nume: Ştefan.

Ștefan Iordache avea un rictus fermecător şi ochii negri cu o privire hipnotică. Oricine întorcea capul după el pe stradă. Şoapta, zâmbetul, râsul, inflexiunea vocii dădeau startul intrării într-un mare rol în teatru şi în viaţă. Cu o privighetoare în glas, a ştiut să cânte pe toate registrele personajelor interpretate. După orice spectacol de teatru sau film, omul de rând rămânea multă vreme în minte cu imagini în mişcare, care aveau în prim plan figura marelui actor. Cu puţin timp înainte de a pleca dintre cei vii şi-a îndeplinit dorinţa de a scoate un disc imprimat cu piese muzicale. O altă profesoară din școala de teatru, i-a pus viața în pagini de carte și a ieșit un album frumos. Unic. A invitat toți studenții la lansare, apoi ne-a dăruit cartea cu autograf.

Ştefan Iordache s-a născut în Bucureşti acolo unde întorceau tramvaiele 7 şi 15, a treia staţie de la Sebastian, într-o căsuţă dintr-o fundătură. Ea în 1941, în 3 februarie. În Rahova, un cartier muncitoresc unde a trăit printre derbedei şi ţigani. O dată pe an, pornea pe jos spre cartierul copilăriei. „Întotdeauna am trăit cu spaima că o să uit de unde am plecat. Şi, ca să mă mai trezesc din euforia pe care ţi-o dă meseria asta a mea, mă duc să-mi văd cartierul. O iau de pe Dorobanţi, pe jos, până în Rahova. Acolo aproape totul a fost dărâmat… E groaznic să nu mai găseşti locurile în care ai trăit şi ai copilărit!”

Copilăria, școala de teatru, alcoolul

Revederea cartierului copilăriei însemna întâlnirea cu vechii prieteni „frumoşi, bătăuşi şi iubăreţi” cu biografii de penitenciar. Erau oamenii acelui loc și numai acelui timp. „Titi Mafoame comanda întotdeauna un metru de vin. Fane intrase şi el în rândul lumii: spărsese o brutărie. Titi Şobolanul făcuse puşcărie, mi-a mărturisit ca unui frate drag: Îmi pleacă mâna înainte, fără voia mea, prin buzunare. Marin Ţăcală, un băiat extraordinar din cartier, devenise patronul unui mic magazin de ştrasuri. Neuitându-i pe toţi aceşti vechi amici ai mei, am sentimentul că mă pot întoarce de unde am plecat. Ne băteam mereu, gaşca noastră, cu cei din Ferentari. Prietenii ăştia ai mei au fost întotdeauna miraţi de ce m-am încurcat eu cu teatrul. Puţini veniseră să mă vadă pe scenă, prieteni am rămas pe alte date, nu pe ce a ajuns fiecare. Ci pe nebuniile noastre frumoase de pe vremuri.”

Paradisul copilăriei se confunda şi cu duhul verilor de altădată petrecute la Calafat, la bunici. Când povestea, i se umplea inima cu un dor, după oamenii, locurile şi întâmplările de atunci: îşi amintea de mam-mare care, povestea frumos din Biblie, deşi nu cunoştea o literă, iar oamenii din sat veneau la câte o clacă pentru bulion sau curăţatul porumbului doar ca s-o asculte povestind. Tot acolo, Ştefan Iordache a trăit o întâmplare premonitorie care i-a marcat viaţa:„Era vară, se copseseră lubeniţele, aveam un morman întreg în şopron. Mama-mare era în ogeac, făcea mâncare. Se amurgise, şi eu, înfăşurat într-un cearceaf alb, m-am furişat până acolo, la şopron, şi am început să vorbesc piţigăiat, şi mă prefăceam că fur pepeni. Şi atunci, mam-mare a ieşit cu făcăleţul – făcea mămăliga – şi-a căzut pe scări, săraca…Când am văzut asta, m-am speriat şi eu am strigat: Mam-mare, eu sunt! Nu m-a blestemat, nici măcar nu m-a certat, mi-a zis doar atât: Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci! Scamatoriu pentru ea, probabil, însemna artist.”

Părinţii l-au sfătuit că e bine să fie medic. Viitorul actor îşi dăduse seama între timp, că nu era făcut pentru profesia respectivă, dar s-a prezentat la concurs. „La anatomie pregătisem scheletul, organele interne şi circulaţia. Mi-a căzut urechea. Ce să scriu despre zgârciul ăla care creşte pe capul omului? Mă uitam pe pereţi, mă priveau toţi clasicii marxism-leninismului, din tablouri. Studiindu-le urechile am ajuns la vreo trei-patru rânduri…”.

După eşecul de la admitere, tatăl său, croitor, îl angajează contabil la Cooperativa de croitorie “Sporul”, deoarece era bun la matematică. Din plictiseala muncii de birou şi a calculelor dese, a intrat în brigada artistică unde a fost distribuit de către actorul Costin Dodu, în rolul vicepreşedintelui unităţii. Apoi l-a îndrumat să dea la teatru. Sigur pe sine,  cu mult curaj, că doar “jucase teatru”  știa ce-i aia, se prezintă în faţa comisiei de admitere de la Facultatea de Teatru, alcătuită din: Ion Finteşteanu, Costache Antoniu, Ion Şahighian, Alexandru Finţi, cu două piese de rezistenţă: „Boul şi viţelul” şi „Paşaportul sovietic”.

„Mă prezentasem îngrijit îmbrăcat: o haină scurtă, de-a lui tata; o cămaşă cu guler mare, pantaloni strâmţi, şosete sing-sing, cu dunguliţe verticale, pantofi cu talpă groasă de cauciuc făcută din anvelopă. Eram înalt, deşirat, cu o creastă de cocoş, à la Elvis Presley– tunsoarea modernă de atunci. Arătam foarte bine, după părerea mea. E drept, n-ar fi stricat să am şi-o cravată.” A încheiat plutonul de 70 de candidaţi pe lista celor admişi. La cursuri stătea timid în fundul clasei, nu vorbea, însă, debutul pe scenă a fost exploziv, la Studioul „Casandra”, în spectacolul cu piesa “Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”, distribuit de profesorul său Dinu Negreanu. Descoperea bucuria şi chinul de a juca pe scenă.

Puştiul colţos din Rahova, stângaci şi timid, crescut printre derbedei şi ţigani nu ştia că va deveni mare actor. În 1964, cu rolul din filmul “Străinul” a fost selectat la festivalul de Film de la Karlovy Vary, unde a fost premiat. Până să ajungă la Teatrul Mic, Teatrul “I.C. Nottara” unde a jucat o bună parte din viaţă a fost un loc binecuvântat. “Raskolnikov” l-a consacrat ca actor şi l-a condus spre alte două spectacole: „Hamlet” şi „Viziuni flamande”. Au urmat ani cu roluri multe şi grele, de tortură şi insomnie. Un chin fericit. Momentele acestea de vârf le datorează regizorului Dinu Cernescu.

 „În fiecare marţi, îmi invitam colegii la mine acasă, în Rahova: Irina Petrescu, Cornel Coman, Dionisie Vitcu, Valentin Uritescu, Valeriu Dogaru, Sandu Simionică, Leni Pinţea, Emil Boroghină, unde mama ne aştepta cu fasole bătută şi-un pahar de zaibăr de la tata-mare.”

În urma turneelor din străinătate a avut ocazia să rămână în Franţa. Dorul de locurile natale i-a sfâşiat inima şi s-a întors. A jucat apoi la Teatrul Mic unde a avut-o parteneră pe Valeria Seciu despre care spunea: „Cuplul nostru pe scenă l-a creat Cătălina Buzoianu. Vali e un om discret, plin de grijă, mereu preocupată să-şi ocrotească familia. Ochii ei verzi, adânci, silueta fragilă şi glasul care te învăluie, îi dau un farmec misterios, care fascinează…”

După Revoluţie, a fost primul actor care a primit Premiul Academiei Române pentru artişti. În afara scenei, era un om greu abordabil, tăcut. În escapadele bahice era un “crai de Curtea veche” apoi, se întorcea acasă, sfios, în camera unde dormea, plină cu icoane.

Nopţile de pahar la Șarpele Roșu i-au vrăjit sufletul încă din tinereţe. „Meseria noastră îţi cere să trăieşti cu intensitate, uneori până la paroxism. Nu mai ai o stare normală când eşti pe scenă. Ieşi din tine devii altcineva, umbli cu Dumnezeu sau cu Diavolul. Nu ştiu cum de nu înnebunesc actorii, cum de n-am înnebunit şi eu trecând prin atâtea stări! Ai nevoie de o eliberare şi alcoolul te ajută. Îţi este prieten. Dar îţi poate deveni şi duşman.Recunosc, uneori n-am ştiut să mă stăpânesc. În timpul repetiţiilor, înainte sau în ziua spectacolului, nu beau niciodată. Şi am repetat şi am jucat foarte mult. Cu două zile înainte de spectacol mă retrag. Atunci nu mai vreau să ştiu de alcool. Pentru că, dacă greşesc, vreau să greşesc lucid. În timpul unui spectacol slăbesc două-trei kilograme. Mă deshidratez şi atunci trebuie să beau. Măcar o bere. Cobor de pe scenă, nu pot mânca nimic vreo trei-patru ore. Alcoolul mă ajută să mă limpezesc.”

Femeile din viața actorului

„Stela, Irina, Liliana. „Frumosul din amintire vine de la tot ce-a fost. Fiecare m-a învăţat în felul ei, cum să iubesc. Stela exploda de viaţă, era debordantă; Irina, profundă, căutându-şi reazem pe visare; Liliana, obsedată de meseria noastră şi călăuzindu-mă spre un anume fel de a trăi în teatru. Şi în suflet port lumina. Ea vine de la soţia mea, Mihaela.

La un bal, pe cheiul gârlei Facultăţii de Medicină am cunoscut o coafeză. M-a luat la ea, undeva pe 13 Septembrie, am descoperit taina… S-a descurcat cu mine, că avea şi un copil. Devenisem bărbat. Relaţia asta a durat vreo săptămână. Stela fusese una dintre iubirile mele din tinereţe… Viaţa te desparte de oameni fără explicaţii şi fără un motiv, evident.

A urmat Irina Petrescu. Am iubit-o şi eu, atunci, pentru iubirea ei. Dar, ca într-o telenovelă caraghioasă, părinţii ei nu m-au vrut. Cu tatăl ei am avut câteva discuţii. Mi-a spus în faţă: Cum îţi imaginezi că eu, un doctor, o să-mi las fiica să se mărite cu un copil de croitor, cu un derbedeu? Dădusem probe pentru filmul Duminică la ora şase. Aveam parteneră pe Irina. După câteva zile m-a sunat asistentul regizorului să-mi spună că nu voi mai fi distribuit. Părinţii Irinei nu erau de acord. După moartea părinţilor în accident de maşină şi divorţul ei – fost căsătorită două luni – a vrut să ne împăcam, dar eu eram cu Liliana Tomescu.

Totul a început la Mamaia la un festival de film. Irina mi-a prezentat-o pe Liliana. Am reîntâlnit-o la Nottara. Într-o zi, Mircea Anghelescu m-a anunţat că vrea să vorbească cineva cu mine. În teatru, era o scară care ducea la cabine. În faţa unui geam, stătea Liliana şi se uita lung. Mi-am aprins o ţigară. Tăceam şi eu. Într-un târziu mi-a spus doar atât:Trebuie să te fereşti de mine! A început să-mi tremure ţigara în mână. Zic: Bine, am înţeles, şi am plecat. Şi aşa a început o aventură care a durat cinci ani. Momentele noastre de calm şi bucurie se instalau întotdeauna între două momente de iubire pătimaşă sau între două lecturi solitare.

Pe soţia mea am cunoscut-o la Mamaia. Mi-a prezentat-o George Banu într-o cârciumă. Era nepoata marelui Tonitza, asistentă la Institutul de Teatru. Imaginaţi-vă scena: eu, ziua, cu chiloţi tetra atârnând, seara, îmbrăcat într-o cămăşuţă ca vai de mine cu nişte blugi strâmţi şi scurţi, croiţi de tata dintr-un material „antijeg”, discutând despre impresionişti. Mihaela era cu mama sa, m-au invitat la hotel să fac un duş. Mi-au împrumutat nişte bani, că eu trebuia să plec şi ele rămâneau. După două-trei luni de plimbări m-am hotărât să o prezint lui tata-mare la Calafat. După ce s-a mirat el aşa, când Mihaela s-a dus în camera cealaltă să pregătească masa, tata-mare zice: Măi, Nică, mă, asta nu-i ţigancă? E olteancă. Fugi, bre de aici, că-i ţigancă. Ce oltean ai văzut tu aşa negru? Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ, gospodină. Mihaela a fost şansa vieţii mele!

Actorii despre Ștefan Iordache

Olga Tudorache: Pe scenă îmi era frică de el. În spectacol nu-mi permitea să uit o replică, să improvizez. Într-un turneu în Israel cu “Amintirile Sarei Bernhardt”, am avut revelaţia a ceea ce ne apropie de fapt. Eram amândoi la Grădina Ghetsimani, lângă măslinul unde s-a rugat Iisus. Ştefan a tăcut acolo, mult. La un moment dat, m-a strigat: Olga, îţi dai seama că aici şi lui Iisus i-a fost frică? Doamne, în momentul acela, l-am iubit, l-am cunoscut, am înţeles cine este. A fost între noi ca o atingere de suflet…

Sebastian Papaiani: Pe noi ne-au despărţit femeile. Frăţia noastră s-a făcut într-o cârciumă, în barul Melody, unde eu, Fănică şi Nicu Girardi ne-am crestat mâinile deasupra palmei, cu o furculiţă şi le-am încrucişat ca semn de legământ; apoi ne-am pupat şi ne-am îmbătat.Fetele ne însoţeau, nu pentru că eram noi mari crai, ci pentru că eram în vogă. Plângeam pe umerii lor şi ne trezeam a doua zi cu ele în pat. Nu era nimic urât. Iubitori de viaţă şi sex frumos, trăiam o vârstă a aventurii şi viaţa ne-a dat ce iubeam. Când ne întâlnim ne aducem aminte de tinereţea noastră. Eram prea nebuni. Dacă Fănică suna la două noaptea, mă sculam din pat, o lăsam pe Marcela şi plecam. Mă întorceam acasă peste două-trei zile. 

Marius Stănescu: Păcat că eşti prea bătrân, nu pot să te înfiez, mi-a spus la un moment dat. Eu sunt unul dintre cei care am crescut cu imaginea lui Ştefan Iordache. Prima întâlnire a fost uluitoare. Eram student în anul al II-lea şi jucam în „Mincinosul”, la Odeon, în regia lui Vlad Mugur. La premieră a sosit şi Ştefan Iordache. După reprezentaţie, dânsul s-a apropiat, s-a uitat lung în ochii mei şi m-a sărutat de trei ori pe fiecare obraz, apoi a plecat fără să-mi spună o vorbă. Aveam 23 de ani. De ziua mea mi-a adus un talisman cu o cruce. Lui i-a purtat noroc, iar acum mi-l oferea mie să mă ocrotească.

Colea Răutu: Făptura lui impune: felul cum pune mâna pe un pahar, cum aprinde o ţigară. Bunica mea avea o vorbă: Ia mai aprinde o mahorcă de tutun, să pută a bărbat în casă! Ştefan miroase a bărbat. Mersul lui cuminte pe stradă, cu gulerul ridicat nu trădează că e actor. Are un gest pentru mine care mă emoţionează: bate cu palma pe picior şi spune: Nici nu ştii cât te iubesc! Diferenţa dintre noi e mare, 30 de ani. Suntem doi camarazi, fără legătură cu meseria. Cred că dacă aş fi fost femeie l-aş fi luat de bărbat.(Sursa: Ludmila Patlanjoglu – “Regele Scamator Ştefan Iordache”)

Monica Andrei

MONICA ANDREI este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L Caragiale”, București – România. Are master în Management și Marketing Cultural. A publicat numeroase articole, cronici, interivuri în publicații despre cultură pe suport de hârtie („Național”, „Oameni singuri”, „Paranormal”, „Dracula”, „Teatrul Azi”, „Liceenii”, Revista „Starea de Urgență”, Revista „Theatron”, Revista „Magazin Istoric”, Revista “Biblioteca Bucureștilor”), dar și în mediul online (Revista la Plic, www. Ziarul Metropolis, www.Scriecustiloul, www.Stiridebine, Revista 13). A colaborat cu Radioul Național postul Radio Cultural pentru emisiunile: „Scena și Ecranul”, „Tentații culturale”, „Arte”, „Cinemagia”. A editat și redactat albumele Teatrului Metropolis: “7 ani de Metropolis” și „Istoria Teatrului Metropolis”.

Distribuie acest articol Oficial Media