28/09/2020

Ultima fantezie a lui Maurice Chevalier, la Paris

Cinzeci de ani de concerte, de operete, de reviste, de filme… Jumătate de veac de lupte, de deznădejdi, de bucurii.(…)”, așa își începe povestea vieții Maurice Chevalier, șansonetistul francez premiat cu Oscar și decorat cu Legiunea de Onoare, care a cunoscut triumful în artă, puterea banului, succesul la femei, cuțitul în rană şi pumnalul în spate. Artistul spunea, că faima i se datorează canotierei care-i purta noroc.

Maurice Chevalier, pe numele real Maurice-Edouard Saint-Léon Chevalier s-a născut în 12 septembrie 1888 într-un cartier al Parisului. Tatăl său care vizita toate bodegile orașului când ajungea pe acasă, la cină, devenea agresiv. După zdravenele certuri şi nenumărate beții își părăsește familia. Rămaşi în grija mamei, care munceşte până la epuizare, ca să-şi poată întreţine băieţii, femeia îi duce sâmbăta la cele mai frumoase spectacole de circ. Maurice ascultă cântăreții, vede acrobații și salturi. Înapoiat acasă, în pat, seara, cu ochii în tavan, visează: „Mă urmărește tot ce-am văzut… Luminile, aplauzele și mai ales banii pe care i-ar putea aduce. Să fii acrobat(…).Să fiu ca ei… Acest gând nu-mi dă pace”.

 Avea 10 ani când ajunge la concluzia că trebuie să o termine cu școala. Intră într-o sală de sport din cartier, ridică haltere. Muncește ca tâmplar, electrician, pictor de păpuși, tipograf, plasator de coloranți, fabricant de piuneze. Din banii câștigați își cumpără drajeuri cu migdale și „țigări vândute cu bucata, două la gologan”. Se ascunde și fumează. În copilărie, visul său era să devină cântăreț declarând cea mai fericită zi din viața sa, a fost atunci când a început să vândă lumii șansonete. Norocul îi surâde.

La Cafeneaua “La trei lei” de pe bulevardul Ménilmontant, care avea și o sală de concerte, își invită mama și fratele, la debutul său de artist amator. „Covârșit de emoție, îmbrăcat în costumul meu de țăran, mă umflu în pene, în turbarea mea, fixez un punct în tavan… și încep să cânt. Aud pianul. Am impresia că nu suntem împreună. Urlu cât pot. După un cuplet și un refren, în sală se dezlănțuie un asemenea haz încât femeile țipă, bărbații se îneacă de râs. Probabil, sunt formidabil! Ce succes! Urlu și mai tare, fără să pierd tavanul. Închei în urale de nedescris, ajung în culise, colegii își ștergeau lacrimile de râs. Când plec acasă sunt reținut cu forța, explicându-mi-se, că a fost minunat, dar trebuie să repet cu pianistul ca să ne punem de acord cu tonalitatea”.

French actor Maurice Chevalier dances with actress Zita Fiore, at a gala reception “Constellation”, 23 September 1947 during the Cannes International Film Festival. AFP PHOTO (Photo by AFP)

Solicitat să cânte într-un cazino, ajunge acasă nebun de fericire cu 12 franci în buzunar. Își cumpără haine dintr-un talcioc. Curat și frumos îmbrăcat, cu pantofii găuriți în talpă, cântă alături de mari artiști ai café-concert-ului francez ai vremii. “Slab, deșirat, în plină creștere, cu aerul unei cozi de mătură, mi-am dat seama că în materie de eleganță mai am multe de învățat de la colegii mei”.

În frac, cu primul cilindru, urcă în scenă la braț cu o mare artistă, pe scenă, la „Parisiana”. La 17 ani, cunoaşte fericirea succesului, cu trei cântece englezești sau americane urmate de step şi glume deocheate rostite cu prudenţă. În costum şi joben, cântă la dejunurile industriașilor. Eleganța lui nu pică bine în cartier. Într-o seară pe când se întorcea acasă, e urmărit de către nişte golani, care-l bat. Ca să ştie cum să se apere, se apucă de box, înlocuiește jobenul cu șapca, încheie contract cu “Folies-Bergére”. „În 24 de ore tot cartierul aflase despre contractul pe care-l încheiasem. Mă simțeam prost. Tot tribul ăsta de cântăreți și cântărețe, întotdeauna cu bagajele făcute (drumuri, plecări, întoarceri) a început să simtă că unul dintre ai lor urcă o treaptă. Între mine și ei se rupea ceva”.

 Fenomenul Chevalier, la Paris

La cafeneaua “Folies-Bergére” îl aștepta un public de elită, iar în trupă, cânta şi juca celebra actriţă şi cântăreaţă Mistinguett. Tânărul comic şi mic de înălţime, care se detașa de ceilalți şansonetişti ai Parisului prin ritm, joacă împreună cu diva localului o scenă de teatru de revistă. O ceartă, o palmă, un dans înlănțuit şi cuplul iese din scenă în pași de vals, în aplauze şi ovaţii. De a doua zi, ei merg pe drumul vieţii împreună, în secret. „Ea, cea mai atrăgătoare dintre toți, în acțiune, mă răscolea. Eram mândru. Îi eram recunoscător și începuse să-mi fie teamă că nu meritam toate aceste minuni pe care mi le dăruia, de când ne făcusem mărturisirea în cuvinte, înfășurați în covorul de la Folies”. Partenerii de rol care împart aceeași cabină în teatru se căsătoresc în secret. Nu contează diferența de vârstă dintre ei căci dragostea lui pentru Mist, cum o alinta, este imensă.

La “Cigale” repetă pentru o nouă revistă scrisă de André Barde și Michel Carré. După succesul colosal al premierei, tot Parisul și-a dat întâlnire acolo luni în șir. La început, cântă fără onorariu, în sălile de bal din cartierele Parisului, la matinee, în faţa unor “pești”, căci prostituatele “lucrau” de zor pe trotuarele pariziene, apoi în faţa unui public format din francezul civilizat al epocii. Publicul amator de şansonete care era susceptibil, zeflemist, uneori prea critic, alteori duios, dar în final sincer, îl declară “fenomen”. Ultimul strigăt al fanteziei lui Chevalier în artă consta în modul original de a rosti cupletele în scenă, după o şansonetă şi un dans.

Începe Primul Război Mondial. Încorporat în 1913, ajunge într-un lagăr din Germania în unde se instruiește ca infirmier, face injecții cu mercur sifiliticilor. Rănit în război, întors acasă din prizonierat, în 1916, cântă la Montparnasse, ca să simtă pulsul și gustul cartierului. Nimic pe măsura așteptărilor publicului: nici tonul, nici râsul, nici glasul. După un gol de memorie, părăsește zăpăcit şi trist scena. Trăiește din economii. O regăsește pe Mistinguette, cea care înainte de război îl fermeca prin tot ce făcea și spunea, certăreaţă, schimbată și îmbătrânită. „Marea iubire se transformase în scrum. N-am de la Mist decât amintiri plăcute, iar desfășurarea spectacolelor de la o premieră la alta, ne-au îndepărtat și mai mult”. După turneul de la New York divorţează.

Într-o dimineață îi telegrafiază lui Elsie Janis, la Londra, iar cântăreața îl așteaptă să cânte împreună. După un vals, un cuplet, un dans, pas de step, scheciul cu boxul, vocea lui n-a mai entuziasmat pe cineva. Se întoarce în Franța supărat. În 1921 are norocul să dubleze o vedetă. Intră în scenă în smoching și pălărie de paie. Succesul e colosal. Joacă pentru prima dată într-un spectacol de operetă. Canotiera îi poartă noroc. Un director îi oferă un contract mai avantajos într-un spectacol de revistă alături de Joséphine Baker. Canotiera devenise între timp semn distinctiv pentru concertele sale. O poartă toată viața. Este pălăria de paie, care făcea parte din uniforma de vară a marinei franceze, mai exact a canotierilor, acei marinari care se ocupau cu montarea ambarcațiunilor. De unde și denumirea pălăriei. A ajuns să fie populară datorită modei de la finele secolului XIX, când aristocrații francezi obișnuiau să-și îmbrace copiii în costum de marinar.

Charlie Chaplin, educaţia de tip Hollywood şi marea iubire

În 1926 se căsătorește cu Yvonee Valée. Deşi traiul lor comun era un infern, artistul i-a rămas credincios până la divorț. Pleacă la New York, încheie contract cu casa de filme “Paramount”, iar la o serată, îl cunoaște pe Charlie Chaplin. Omulețul genial pe care o lume întreagă îl adora avea 40 de ani atunci şi se despărțise de Lita Gray. Cei doi artiști se împrietenesc, Maurice este invitat acasă la Charlie, la serate, unde cunoaște marile vedete de cinema ale timpului. Joacă alături de Charlie Chaplin în filmul „A Woman of Paris”. În primul film cu Charlie, are trac, și i se pare că este consacrat cu prea multă ușurință.”La Hollywood, am trăit șapte anotimpuri din viața mea. Acolo nu contează decât reușitele financiare. Există o educație de tip Hollywood. Un fel de a fi. O mentalitate. Sfârșești în a te adapta cu forța sau trebuie să te retragi din toată această intoxicație. Succesele, insuccesele, iubirile, rupturile, prieteniile, urile, până și frizurile… trebuie să te complaci sau să ai de-a face cu ei”.

Este distribuit în filmul „Innocents of Paris”, un musical în regia lui Richard Wallace.Era celebru și destul de bogat când a cunoscut-o pe Marcelle. Numai atunci și-a dat seama că pe lume erau existau ființe cu inima și gândul curat, pentru care dragostea se scria cu litere mari. „Într-un singur an mi-am pierdut mama… m-am despărțit de soția mea… Și m-am trezit singur în mijlocul unui vârtej de paiete, de vacarm, de înfrigurare, care alcătuiesc viața unei vedete internaționale de cinema”.

În acea epocă, ritmul unei vedete căutate se clasă se situa între: “cât câștigi?” și „cât ți-a rămas?”. Econom din fire, adună tot ce câştigă, căci nu uitase de unde a pornit şi cât de sărac a fost cât de mult a muncit să-şi întreţină mama: “Ne hrăneam cu cartofi fierți în cocă de clătite și cu ceai. N-am avut posibilitatea să-mi repar încălțămintea; în talpă aveam niște găuri mari. Țin minte că-mi umplem pantofii cu hârtie de jurnal împăturită de mai multe ori, ca să nu calc direct cu talpa pe pământ. Numai Dumnezeu știe cât mă zbăteam să fac rost de un angajament”.

Invitat la petrecerile cuplului Pickfair Fairbancs pe proprietatea lor regească, o cunoaște pe Greta Garbo: „Am întâlnit-o de multe ori, dar mi-am dat seama că nu voi putea face parte din simpatica ei suită. E plină de ciudățenii. Glumeață, veselă, strălucitoare și dintr-o dată, fără să te aștepți, chipul îi devine absent și nu-ți mai rămâne altceva de făcut decât să o lași în pace”.

În 1931, Chevalier a fost nominalizat la premiile Oscar pentru cel mai bun actor, pentru două roluri, din filmele „The Love Parade”, regia Ernst Lubitsch ( 1929) și „The Big Pond”, regia Hobart Henley  (1930), unde a interpretat primul său mare hit din perioada americană, „Livin’ in the Sunlight, Lovin’ in the Moonlight”, pe text şi muzică de Al Lewis şi Al Sherman.

Personajele de pe ecran îl frământă, însă viața trăită e inegalabilă. Parisul îl atrage căci acolo era casa şi mormântul mamei lui. În 1935 când se întoarce în Franța, recucerește inima Parisului prin cântecele sale şi turnează trei filme. Are destui bani ca să trăiască bine, însă se declanşează al Doilea Război Mondial şi este denigrat. Atacat la radio în direct, acuzat că biciuiește șefii Reich-lui, ceea ce era neadevărat, dărâmat de amărăciune artistul nu reacționează. Réne Lefévre îl apără în emisiunea lui, apoi îi trimite o telegramă acuzatorului la Londra, iar acesta renunţă să-l mai atace.

“Pasionat din fire și cumpătat prin moștenire”, cum se definea, Maurice Chevalier n-a urât şi nu s-a răzbunat pentru că i se părea timp pierdut şi agitaţie de pomană. Artistul a cunoscut triumful pe scenă, renumele în artă, a avut destui bani, iar femeile l-a adulat. Nu l-a ocolit cuțitul în rană sau pumnalul în spate din partea adversarilor. Indiferent câte iubite a avut şi de câte ori a fost însurat, mama sa a rămas cea mai importantă femeie din viața artistului până la decesul ei. Pleca în turneu, iar când se întorcea în Paris, o vizita întâi pe „La Louque” cum îi spunea încă din copilărie.

După apariţia în filmul musical „Gigi” (1958), în regia lui Vincente Minnelli şi a lui Charles Walters, în care a jucat alături de Leslie Caron și Hermione Gingold, și a cântat „I Remember It Well” devine celebru și în film. Excepţionalul film primește 9 premii Oscar şi 3 premii „Golden Globes”. În 1958, Chevalier este nominalizat la „Globul de Aur” pentru cel mai bun actor (comedie/muzical), pentru rolul din filmul „Love in the Afternoon”, iar un an mai târziu a fost nominalizat la acelaşi premiu, pentru rolul din „Gigi”.

Cântăreţul s-a retras din activitate după 50 de ani de carieră şi a decedat la câţiva ani după ce şi-a publicat memoriile, după un Revelion, în prima zi de ianuarie 1972, la 83 de ani, la Paris. Cât a trăit a fost prieten cu regele Alphonse al XIII-lea al Spaniei. Sacha Guitry şi Alfred Savoir au scris piese de teatru pentru el, iar cu marele actor francez Charles Boyer a corespondat. Prin jurnalista Giséle d’Assailly a cunoscut pictorii: Velasquez, Goya, Van Gogh, Rubens, Rembrandt, care și-au expus lucrările în sălile de la Musée de l’Orangerie.

Statul Francez l-a răsplătit pentru cariera sa, cu numeroase premii şi distincţii: Crucea de Război (1914–1918), Titlul de ofițer al Ordinului Național de Merit, Legiunea de Onoare în grad de Ofițer. În 1958 i se decernează Premiul Oscar pentru întreaga carieră şi Premiul Cecil B. DeMille. Premiul special Tony (1968). Post-mortem, a fost inclus în Grammy Hall of Fame în 1997 şi în topul Disney Legends în 2002.

 

Maurice Chevalier despre…

Creator. Să nu mai fii interpret, să fii creator… Să cânți din inimă. Bucuria pe care o simt pe scenă când am aprobare pentru un cântec creat pentru mine, e mult mai adâncă, decât mulțimea pe care mi-o dădea înainte succesul pentru o creație propusă de altul.

Râsul. Dacă un artist reușește din plin în cariera râsului, publicul își face despre el părerea că existența i se desfășoară provocând o permanentă veselie celor ce au norocul să împartă viața cu el. Râsul se plătește cu bani de către public, cu substanță vitală de către artist.

Retragerea. Să cântărești bine, să știi când să te retragi. Pentru a alege mai bine, pentru a încerca să dai mai mult, sub o formă mai potrivită cu vârsta. Numai ceea ce e adevărat e autentic!

Să faci faţă. Totul se rezumă la asta, în fiecare clipă a existenței. Dă-ți silința, șovăie, cazi, ridică-te… și ia-o din nou de la capăt. Nu recoltezi victorii decât înaintând, întâmpinând, înlăturând. Necunoscutul care te scrutează din străfundul întunericului său, nu-ți poate garanta cu nimic viitorul. Fă față datoriei de a te comporta în chip de om curajos și prea puțin înarmat. Fă față recunoștinței pe care trebuie să ți-o imprime această minune de a descoperi în tine izvoare, de parcă renasc în fiecare dimineață. Fă față acestei prefaceri a cărui mic stăpân ești tu, după Dumnezeu. (Sursa: Maurice Chevalier, “Drumul meu și cântecele mele”, Editura Muzicală, 1965)

 

 

Distribuie acest articol Oficial Media
Share