CURENTUL N-A FOST DE LA ÎNCEPUT…LA ÎNCEPUT A FOST… CUVÂNTUL

„Ziaristul ignorant este o pacoste a societăţii,  mult mai dăunător societăţii decât un politician ignorant.”

Pamfil Șeicaru a rămas în istoria presei româneşti ca cel mai important gazetar din perioada interbelică, un vizionar, ostracizat , judecat  și condamnat  la moarte pentru ” crimă de înaltă tradare”.

Pamfil Șeicaru a pus bazele ziarului Curentul, în anul 1927, şi a rămas la conducerea publicaţiei până în vara anului 1944, când a plecat din ţară. Despre clădirea ziarului “Curentul”, circula în epocă zvonul că era făcută după principiul “şantajul şi etajul”. Era bine ştiut că Pamfil Şeicaru s-a remarcat în perioada interbelică şi prin şantajurile sale politice. Astfel, antecedentele lui Pamfil Şeicaru au fost transformate în probă la dosarul de condamnare la moarte:  ”articolele sale, i-au adus în scurt timp o tristă celebritate şi o avere considerabilă, prin măiestria sa în arta de a denigra şi insulta în mod trivial miniştrii, oameni de stat, profesori universitari, în scopul vădit de a-i şantaja, fără pic de ruşine şi a le estorca sume de bani”. Totodată, era acuzat şi că primise mită de la Mussolini şi Hitler pentru a le susţine interesele în România şi că, după plecarea din ţară, la 12 august 1944, a atacat din străinătate România şi clasa politică, care a infăptuit actul de la 23 august. Cine cunoaște adevarata sa viață și scrierile sale, Pamfil Șeicaru fost patriotul care a suferit mult,  cât a trait în exil, criticând în articole pe care le publica în prestigioase ziare europene, nedreptățile politice și sociale prin care a trecut țara, după anii 1944. Corupția și slăbiciunea clasei politice au fost criticate și parodiate aspru de Badea Pamfil în articolele publicate, fiind acuzat ca dușman al poporului.  El a scris despre oamenii contemporani cu el, pentru că a participat însuși la multe evenimente, multe infuențându-i viața.  A fost înregimentat ca sublocotenent în Regimentul 17 Mehedinţi („Eu sunt ostaş şi nu sunt dominat decât de gândul de a servi cauza naţiei mele” sau „Cine îşi iubeşte patria să o dovedească”, notează el în două scrisori particulare). Regele Ferdinand l-a decorat cu Crucea de cavaler a Ordinului „Mihai Viteazul” („pentru vitejia şi îndârzirea cu care a comandat compania de mitraliere în luptele de la cota 771 Cireşoaia la 27, 28 şi 29 august 1917” , se menţionează în acest ordin). Generalul Berthelot,  ales ulterior membru de onoare al Academiei Române, împroprietărit cu o moşie pe lângă Deva, pe care o va lăsa drept moştenire pentru tinerii români care studiază în Franţa,  i-a conferit la rândul său Ordinul „La Croix de Guerre”. Pamfil Șeicaru  participat la marile bătălii ale Războiului Reîntregirii, de la Orşova,  până la Mărăşeşti, remarcându-se nu numai ca ostaş al armatei române în luptele de la Cerna, Alion, Jiu şi Trotuş, dar şi prin acte de binefacere: lângă Mărăşeşti, ridică, pe cheltuiala sa, o statuie reprezentând un soldat care se bate cu vrăjmaşul cu ciomagul, nemaiavând gloanţe; la cimitirul ostaşilor români înmormântaţi la Soultzmat din Alsacia (Franţa), luaţi prizonieri de germani, a donat o statuie, reprezentând Mama îndurerată, opera sculptorului Oscar Han; alte monumente comemorative le-a ridicat la Val du Roy – Franţa („Monumentul Eroilor Români”) şi la Stay Krim – Ucraina („Troiţa Eroilor Români”). Pamfil Şeicaru a fost grav rănit de explozia unui obuz pe Dealul Moșul, de langă Orșova   și îngropat chiar în această coamă de deal în toamna anului 1916, într-un tranşeu, împreună cu un camarad de armă. Scăpând cu viaţă, ca printr-un miracol, el s-a angajat în faţa Domnului să ridice o mănăstire, când va avea posibilități materiale, aşa cum altădată făceau după bătălii aprige, Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Vasile Lupu, C. Brâncoveanu, etc.

Stavrofora Justina Popovici, originară din Basarabia” de la  Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orşova, gazda noastră, de zilele  trecute ne-a povestit că:  ”Mănăstirea Sfânta Ana a fost zidită ca și un prinos  de recunoștință adus memoriei camarazilor săi de arme, care au sfințit cu sângele lor aceste locuri în vara și toamna lui 1916-1917,  dar și în memoria tuturor „EROILOR CARE AU CĂZUT PENTRU O ROMÂNIE MARE”,  după cum, Pamfil Șeicaru însuși scria în actul de donație al mănăstirii către Mitropolia Olteniei.  Ne-a fost de mare ajutor și Monahia Ambrozia, care a completat spusele Maicii starețe și cu un îndemn adresat tinerilor, care trebuie să-și respecte tradițiile, trecutul și valorile naționale, să ducă mai departe făclia credinței noastre strămoșești, chiar dacă, tentațiile în societate sunt mari.

”Să știți că eu cred, am credința, ca Dumnezeu ne va ajuta mereu!. Rugăciunea este cea mai înaltă formă a relațiilor, faptul că noi,  ne rugăm pentru altcineva are o importanță atât de mare, încât noi, nici măcar nu putem conștientiza întru totul apropierea, relația, care se realizează între suflete.

Se înalță foarte multe slujbe de rugăciune, de umilință, de cerere, de acoperire către milostivul și Bunul Dumnezeu, toate Bisericile se roagă! Noi, în toate Mănăstirile ne rugăm… ne rugăm cu toata inima și cu tot sufletul, așa cum poate nu ne-am rugat niciodată, și postim, ajunăm până seara!!! Este imposibil să nu ne audă Domnul Dumnezeu!!! Rugăm și pe Maica Domnului să ne acopere cu Sfântul ei Acoperământ!!!” ne- a spus Monahia Ambrozia, cea care are o altă mare dragoste: fotografia, care este văzută ca  și percepţia noastră asupra lumii de astăzi, care sunt modelate și de imaginile pe care le consumăm. Au existat fotografii care au schimbat istoria, determinând decizii politice importante sau fotografii care ne-au descris realităţi la care, cu greu am fi avut  acces, sau surprind imagini, locuri, vietăți, stări, etc. Maica are  talent și meșteșug în sensibilitate și inteligenţă vizuală, spontaneitate și cultură fotografică, pe care a căpătat-o în urma unui curs de specialitate și care are la activ,  nenumărate premii, oferite în breasla fotografilor.

colaj cu fotografii realizate de Maica Ambrozia realizate de-a lungul anilor

Am zăbovit în generoasa bibliotecă, alături de colegul Dan Șalapa și Ana Chițulescu, pentru a vorbi despre trecutul și viitorul presei, pentru un viitor documentar,  care va fi prezentat la Bruxelles, la finele acestei luni, chiar în locul unde, cărțile sunt icoane sfinte , valori inestimabile ale culturii și ortodoxiei românești. Și i am adus în acest fel și un omagiu ziaristului TATA …BADEA PAMFIL. Documentarea a presupus și cercetarea  fondul de informații, existent în cadrul bibliotecii sfântului lăcaș de cult.

O unică consolare are un gazetar la sfârșitul existenței: aceea de a fi trăit clipe de valoare infinită prin participarea lui la diferite evenimente, în ritmul și cu vigoarea unui luptător.

Decizia de a construi o mânăstire pentru veșnica pomenire a eroilor neamului, reiese și din scrisoarea pe care Tata Pamfil Șeicaru i-a scris-o unui prieten:” Am retrăit, acel an crucial 1917, care a lăsat o crescătură  adâncă, necicatrizată în ființa mea. Ca să-ți dai seama de ce puternică a fost experiența războiului, te rog, du-te la Orșova și vezi Mănăstirea și biserica Sfânta Ana( numele mamei mele) pe care le-am construit nu cu subscripție publică, ci cu propriile mele mijloace”.

Lucrările de construcție a mănăstirii s-au desfășurat între anii 1936- 1939 după proiectul arhitectului Ştefan Peterneli şi în organizarea şantierului condus de inginerul cernăuţean Gheorghe  Betelevici şi de Grigore Sârbu, ultimul devenit, ulterior, primar al Orşovei. S-a construit mai întâi un drum pietruit prin pădure, de un kilometru jumate, numit ulterior „Drumul Eroilor”, străjuit de şapte troiţe sculptate din lemn de stejar masiv, prevăzute cu bănci de popas. Vitregia vremii şi mai ales a vremurilor a distrus aceste troiţe. Biserica Mănăstirii „Sfânta Ana” a fost concepută şi realizată în stilul bisericilor noastre din lemn, învelitoare cu şindrilă de brad, pe o fundaţie de beton şi piatră. Chiliile sunt aşezate pe cele două laturi exterioare, formând o curte interioară. Pictura murală a fost realizată de bucureşteanul I. Ivănescu în spiritul tradiţiei bizantine, iar catapeteasma a fost sculptată în lemn de tei. Construcţia mănăstirii a fost finalizată în 1939, urmând să fie locaş sfânt pentru maici, dar, din motive discutabile, ea n-a fost sfinţită şi introdusă în circuitul monastic. Poziția mănăstirii pe Dealul Moșului,  ce domină bătrâna Dunăre, îi sugera și marelui Brâncuși, care l-a sfătuit de ziarist, faptul că, mănăstirea se găsește la întrepătrunderea celor două civilizații: dacă și romană, civilizația romană aducînd cu ea” vestea cea bună”  în lumea strămoșilor  daco-geți, aidoma Sfinților Ioachim și Ana, care se regăsesc în iconomia mântuirii la întrepătrunderea dintre cele două Sfinte Testamente. Al Doilea Război Mondial şi regimul bolşevic ateist din România au întârziat sfinţirea ei. În acest regim, mănăstirea a fost transformată (cu acoperirea pereţilor pictaţi) în preventoriu TBC, în tabără pentru pionieri, bază turistică cu bar şi restaurant. Să nu-l uităm totuși,  pe Patriarhul Justinian Mariana care,  în 1956, făcea demersurile pentru reorganizarea mănăstirii, desemnând chiar o stareță să se ocupe de aces lucru. După 1990, vrednicul de pomenire, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu, a reuşit, cu eforturi  majore,  să preia locaşul sfânt sub oblăduirea Arhiepiscopiei Craiovei şi astfel, la 2 decembrie 1990, Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orşova a fost sfinţită de către Preasfinţitul Părinte Damaschin Severineanul, Episcopul-vicar al Mitropoliei Olteniei, cu hramul Adormirea Sfintei Ana (25 iulie). Au urmat lucrări de restaurare, de refacere a picturii murale (de către pictorii bisericeşti Maria şi Grigore Popescu), de refacere a sculpturii catapeteasmei, a iconostaselor, stranelor şi a scaunului arhieresc cu efigia Sf. Nicodim, ocrotitorul Olteniei (de către sculptorul Costică Moroiu). În 1999 a fost din nou sfinţită de către vrednicul de pomenire Mitropolit Nestor Vornicescu. În 1996 s-a încheiat construcţia clopotniţei, iar în 2000 au fost extinse spaţiile de cazare. Acum, în sfânta mănăstire viețuiesc 20 de măicuțe, care-și duc viața în muncă și rugăciune, după dictonul” ora et labora”. Î

În semn de pios omagiu adus ctitorului său, în 1995,  Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orşova a organizat Muzeul Memorial „Pamfil Şeicaru”, care cuprinde documente fotografice, cărţi, ziare şi alte obiecte aparţinătoare ctitorului (provenind de la Muzeul Naţional al României), masca sa mortuară. Vizitatorul are astfel prilejul de a cunoaşte date biografice, localităţile legate de peregrinările sate, participarea sa la Războiul Reîntregirii Neamului (decorarea ostaşilor, monumentele ridicate pe cheltuiala sa de Şeicaru în memoria camarazilor săi, din ţară şi din Franţa), activitatea sa la „Curentul”, actul de condamnare la moarte, exilul, reabilitarea sa la 6 martie 1995, operele sale etc. S-a îndeplinit şi ultima sa  dorinţă: readucerea sa în ţară şi reînhumarea, întâi la Cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucureşti, alături de părinţi (17 februarie 1991) şi, apoi, pentru totdeauna, în pridvorul sfintei Mănăstiri „Sfânta Ana” din Orşova (20 octombrie 2005). Și chiar dacă regimurile se schimbă, țara rămâne, indiferent de regimul politic în care trăiește, iar ziaristul Pamfil Șeicaru ne-a lăsat moștenire o avere fabuloasă, scrierile sale, vizionare și ctitoria sa de la Orșova, Mănăstirea Sfânta Ana. Posteritatea are acum datoria de a-i descoperi adevărata valoare, atât a personalității, cât și a operelor  sale. ” Și.. ne vom întoarce cu sufletele pline de milă pentru toată suferința neamului nostru,  cu acea înțelegere umană, care face să nască în noi iertarea celor slabi, celor sufletește surpați,  deveniți fără voia lor, instrumente ale Kremlinului. Ne vom întoarce, pentru a lucra  la reconstruirea unei Românii libere. Ni se cere, însă, fiecăruia o invincibilă credință în destinul neamului nostru,  fiecare să ne împărtățim din spriritul aprigei credințe a lui Nicolae Bălcescu. Nu vom putea servi la reconstrucția României cu sensibilitate cosmopolită, cu reflexe de meteci, nu vom putea contribui cu nimic, dacă ne vom simți exilați în propria noastră țară” Pamfil Șeicaru.

Pentru generațiile actuale, inclusiv în rândul jurnaliștilor, Pamfil Șeicaru este încă, un necunoscut. Este datoria și obligația noastră, a celor care i-am studiat operele, multe  publicate în exil, să le readucem în atenția opiniei publice, iar pe TATA PAMFIL ȘEICARU în conștiința neamului, deoarece aparține culturii românești, este PEGASUL CUVÂNTULUI și cel mai mare ziarist de la Mihai  Eminescu încoace. ( vom continua).

 

About Post Author

Distribuie acest articol Oficial Media
Share