19/01/2021

Edith PIAF: Dragostea învinge totul!

Într-o zi de 19 decembrie (1915) s-a născut pe un trotuar din Paris, sub felinarul din strada Villette, cea care avea să devină peste ani o celebritate mondială. Este alăptată cu lapte amestecat cu vin roșu, căci mama ei era alcoolică și prostituată.  Până să devină bogată și celebră, Edith Giovanna Gassion, care devine Edit Piaf,  a cântat pentru a uita foamea și umilințele. A trăit printre prostituate și alcoolici, păduchi și râie, și-a transformat durerea în artă, a făcut cunoscută Franța în lume prin genul muzical „chanson réaliste”, pe scurt: șansonetă. Atunci, când ea cânta hipnotiza mulțimile de oameni cu vocea sa.

La marginea Bois de Boulogne din Paris, într-un apartament mare, la parter, cu salon, bucătărie şi câteva camere, locuia Edith Piaf. În interior – un decor format din recuzita călătorului (nişte cufere aruncate la întâmplare), un pian, cu picup, un radio, un televizor, nişte fotolii comode, mese cu pahare pe ele, pânze pe pereţi.

“N-am avut timp să-mi mobilez locuinţa. Am păstrat o latură boemă a vieţii rătăcitoare. Am micile mele apucături burgheze. Sunt teribil de friguroasă. Îmi place căldura caloriferului încălzit la maximum de cum cad frunzele. Ziua mea începe la sfârşitul după-amiezii, după ora patru după masa deschid ochii şi spre seară abia încep să mă simt în formă. Dacă lucrez, ronţăi ceva înainte de a mă duce la teatru. Prietenii mănâncă cu mine în bucătărie pe la miezul nopţii. După cafeaua pe care o ador, trecem în salon. Moment de destindere: facem muzică, cântăm, dansăm, se glumeşte, se râde, se fac farse. Deşi sunt o fire veselă, n-am avut o tinereţe prea plăcută, acum îmi scot pârleala”.

A fost bogată şi celebră, dar viaţa ei n-a fost aşa de când s-a născut. “E muzică din tălpi până în creştet”, spunea bunul ei prieten Jean Cocteau, despre Giovanna Gassion, pe care care a socotit-o inegalabila interpretă a şansonetei franceze. Copilul străzii vede lumina zilei, pe 19 decembrie 1915, pe trotuarul din Paris, unde mama sa aştepta salvarea întârziată. “Alcoolul omoară viermii şi te întăreşte,” scria sora sa vitregă în memoriile despre artistă, amintind cum laptele cu care era hrănită era amestecat cu vin roşu.

Mama sa, care era o prostituată, o abandonează la naștere. Crescută de o bunică patroană de bordel, la 4 ani Edith Piaf îşi pierde vederea, în urma unei conjunctivite;  apoi o redobândeşte treptat.  Prostituatele strâng bani, iar copila merge cu bunica într-un pelerinaj și se roagă. La 7 ani, pleacă împreună cu tatăl ei, un acrobat chipeş şi afemeiat, locuiesc amândoi într-o rulotă, trăieşte printre clovni şi paiete, se ocupă de gospodărie în timp ce merge cu cicrul prin Franța. Cântă pentru prima dată.

La 15 ani, după ce a fugit de lângă tatăl său, zgribulita Giovanna cânta prin cazărmi, pe la colţuri de stradă şi taverne, despre frumos, dragoste, prietenie, despre căldura căminului pe care nu-l avea, tulburând trecătorii parizieni veşnic îndrăgostiţi de o idee, de un vis sau de o fiinţă. Trăiește în lumea interlopă a societății pariziene,  plină de vagabonzi, proxeneți, a traficanților de droguri, și a prostituatelor. Cântă ca să uite foamea și umilința.

Era prin 1935, într-o seară de primăvară, când Giovanna “palidă, ciufulită, mică, cu pulpele goale, înotând într-o haină ruptă în coate, lungă până la glezne, cântând o arie din Jean Lenoir”, e descoperită de Louis Leplée, proprietarul cabaretului «Le Gerny». Încurajată de Rocky Marciano, fostul campion mondial la box, se duce la întâlnirea cu Leplée.

Cabaretul era “o sală goală cufundată în penumbră şi un pian, suprema expresie a luxului de atunci”. Mică, slăbuță, cu voce puternică, ea cântă pentru lumea bună din înalta societate pariziană ce venea aici, mânca icre negre, bea şampanie, ca să uite grijile. „Tu eşti o adevărată vrăbiuţă a Parisului. Unei vrăbii, în argou, i se spune “piaf”, de ce n-ar fi la «môme Piaf»?” îi spune Leplée. Pseudonimul spontan care-i venise în minte a fost transferat pe afiş. De atunci, pe crucea de la cimitir și în eternitate rămâne Edith Piaf.

Cântăreaţa care-şi vărsa jalea pe trotuar învaţă trei cântece noi, îmbracă puloverul tricotat doar cu o mânecă, trece o eşarfă căpătată peste cealaltă mână, trage pe ea unica fustă neagră şi apare în faţa publicului fără machiaj şi fără ciorapi. Paralizată de trac, se reazămă de o coloană, priveşte spre sală, vede figuri în umbre, atent. E fără zâmbet.

„Am continuat să cânt şi, la ultimul refren, am ridicat mâinile. Eşarfa îmi alunecă de pe umeri şi căzu la picioarele mele. Am roşit, mi-au dat lacrimile de ruşine. Credeam că cineva o să izbucnească în râs şi va trebui să mă retrag, în huiduieli. S-a făcut o lungă tăcere, apoi, deodată, răsunară aplauze. Ovaţiile nu se mai terminau. Erau primele omagii pentru toate zilele de mizerie. «E burduf de talent puştanca!»,striga Maurice Chevalier. Mi s-au adus multe laude, dar nu e alta de care să-mi amintesc cu mai multă plăcere”.

De atunci, cariera “vrăbiuţiei” a cunoscut numeroase triumfuri, câștigând mulți bani, scăpând de săcărie. Şansonetista răspundea aşteptării ascultătorilor, simţindu-le visele, emoţiile. Leplée a avut intuiţie bună şi a ştiut să o înveţe esenţialul: “nu face concesii publicului. Secretul cel mare, să ştii, este să fii tu însuţi!”. Își face prieteni în lumea bună a Parisului.

Piaf, apărea pe afişe alături de nume consacrate, căuta editori de unde să poată obţine acordul pentru cântece; și-a înregristrat primul disc. A trimis la tipar o biografie. A ieșit din lumea interlopă pe care o iubea, permițându-și să plătească o cameră la un hotel mai bun, pentru ca apoi să își cumpere o casă.

Soarta îi surâdea vesel, luminos și optimist dar, în condiţii misterioase, primul ei impresar este împuşcat, iar e Piaf anchetată şi suspectată că ar fi complice cu asasinii. În jurul dramei presa clădeşte un foileton, multe luni. Nevinovată, se întoarce acolo de unde venise. “Strada a fost Conservatorul meu, iar inteligenţa mea e instinctul”, obişnuia să spună peste ani.  În instinct este sursa izvorului ei de talent. Mică, purtând o rochie simplă, cu un trandafir roşu în dreptul inimii, glasul pătrunzător şi ochii vii, cânta acum despre Paris, despre ceaţa violetă a platanilor din grădina Luxembourg, tulburând trecătorii veşnic efervescenţi și grăbiți, care se opresc să o asculte, să-i arunce un franc. Apoi pleacă din Paris la Nisa, pentru că lumea o arăta cu degetul, o privea ca pe o posibilă criminală. Și nu este! Acolo locuiește în casa unui aristocrat bogat de care se plictisește repede. Așteaptă ca lumea să uite de odioasa crimă, ca ea să se întoarcă din nou în Paris.

De pe stradă, la Moulin Rouge

Raymond Asso, brunetul înalt, oacheş, slab şi nervos pe care-l cunoscuse la editorul Milarski o caută, după toată defăimarea ce o aruncase pe Edith în noroi, şi o ajută să cânte la cabaret, să fie auzită din nou la radio. “La «Môme Piaf» are talent, este îngerul trist şi plin de elan al balurilor de cartier. Tot ce are vine din cartierele mărginaşe, afară de înfăţişarea sa de Claudine 1900! Iată miraculos renăscute, părul scurt şi bufant al lui Claudine, gulerul alb, scrobit şi cravata, lavalieră, rochia neagră, ca o uniformă de şcolăriţă,” scrie Maurice Verne, în “L’Intransigeant”.

La Moulin Rouge cântă alături de Yves Montand. „Mi-am dat acordul pentru angajarea lui Montand precizând că nu-l voi accepta definitiv decât după ce l-am auzit. În ziua audiţiei: o personalitate cu tunet şi trăznet, o impresie de forţă şi de soliditate, mâini expresive puternice, admirabile, o figură frumoasă, chinuită, o voce gravă. I-am spus că este formidabil, am adăugat esenţialul, că trebuie să interpreteze cântece care-i vor permite să creeze personaje şi să exprime ceva. Cu răbdare şi-a corectat accentul, şi-a schimbat repertoriul”.

Seducătoare prin simplitate, emoţionantă prin dăruire, şi-a încurajat ascultătorii, le-a cântat despre iubire, despre pace şi prietenie, despre oameni şi viaţă. În anii de război, a cântat în lagăr, ca să le fie răniților suferința mai ușoară. Nimeni nu bănuia că, după 1945, celebritatea sa va ajunge la nivel mondial.

Pe Broadway, cântă pentru Charlie Chaplin. Ultimul spectacol, “Non je ne regrette rien”!

Spectacolul de muzical, aşa cum se desfăşura în Franţa, era necunoscut în SUA. Edith Piaf cântă şansonete pe Broadway, primeşte aplauze din politeţe. După o zi de muncă, americanii doreau să asculte cântece vesele, iar cântecele ei nu erau pe gustul lor. Se întoarce la Paris şi abia când revine în SUA, în sala de la “Versailles” cu decor rococo, glasul ei explorează inima publicului american şi are succes.

“Arta lui Edith Piaf este arta unei şansonetiste, cu stil şi forţă. Dicţia e clară, gesturile simple. Stă în picioare în mijlocul estradei, poartă o rochie neagră până sub genunchi, părul roşcat şi coafura cu volum în stilul Yvette Guilbert. Nimic din fiinţa ei nu mişcă, cu excepţia braţului. Ştie să facă publicul să trăiască povestea din cântec”. (Herald Tribune)

„Pentru mine eşti Parisul, mi-l aminteşti pe Jean Gabin”, îi spune Marlene Dietrich, la finalul unui concert, dăruindu-i crucea de aur cu smaralde pe care o purta la gât. Tot acolo era şi Charlie Chaplin. „Venise să mă audă. Ştiam că iese rar în lume, nu pune niciodată piciorul în vreun night club, se afla în sală aproape de scenă. Am cântat pentru el şi niciodată n-am cântat ca în seara aia. După spectacol mi-a vorbit. Mi-a spus că l-am mişcat până în adâncul fiinţei. M-a invitat la proprietatea lui din Beverly Hills. M-a făcut să mă simt în largul meu, amintindu-mi că debutase în music-hall cu mult înainte de a se gândi la cinematograf. «Iubesc Franţa, pentru că francezii au înţeles filmele mele mai bine decât americanii. Este ţara vieţii plăcute şi a libertăţii», mi-a spus. Apoi mi-a cântat la vioară. Am plecat de la el fericită”.

 

Parisul ar înceta a fi Paris dacă trena nocturnă a rochiei sale nu s-ar împodobi cu atmosfera vieţii de noapte. Cântecele de stradă fac să vibreze mulţimea în luminile multicolore. Şi cu fiecare cântec, Edith Piaf îşi povestea de fiecare dată viaţa.

Cântăreaţa e bolnavă, are o formă de reumatism, mâinile i se deformează, înghite calmante cu alcool. E bătrână, bolnavă, drogată, dar ea continuă să cânte. La 25 septembrie 1962, în grădina palatului Tuileries luau masa: W. Churchil, Bernard Law Montgomery, Şahul Iranului, regele Marocului, Don Juan al Spaniei, Prinţul Rainier de Monaco, Sofia Loren, Audrey Hepburn, Richard Burton şi 2700 de spectatori, care au plătit biletul scump. Edith Piaf a cântat la înălţimea Turnului Eiffel, împreună cu Theo Sarapo, “Non, Je ne regrette rien”. Umbra ei era proiectată pe ecran, iar vocea ei răsuna desupra Parisului. Era ultimul spectacol.

“Acuma pot muri, am trăit cât două vieţi!”, a spus pe patul spitalului, înainte de a pleca din lumea asta, în 10 octombrie 1963, la Grasse, în Franţa.

Tot Parisul și întreaga Franță a plâns-o, înainte ca tot pământul lumii, să cadă deasupra sicriului ei, în Cimitirul “Père Lachaise”. La o zi de la înmormântarea cântăreţei, a fost îngropat acolo Jean Cocteau. A murit la o zi după decesul ei,  când se pregătea să anunţe la radio elogiul funebru al marii sale prietene, Edith Piaf, amintindu-ne deviza după care și-a trăit viața: „Dragostea învinge totul”.

Edith Piaf, despre cântec şi viaţă

Munca. “Când sunt întrebată ce trebuie să faci ca să reuşeşti ca interpret de cântece, eu răspund: «să munceşti, să munceşti şi iar să munceşti». Să nu-i ignori pe ceilalţi. Să profiţi de lecţia pe care ţi-o pot da. Marea tentaţie la care e nevoie să rezişti e cea care te conduce să forţezi mâna succesului acceptând genul uşor, făcând concesii publicului”.

„A crea un cântec înseamnă a face să trăiască un personaj. Un cântec este o poveste, dar trebuie să faci publicul să creadă în ea. Dacă e lipsit de melodia lui poate să rămână un frumos poem. Muzica plasează poemul în adevăratul său climat, în atmosfera care îi este indispensabilă.”

„Oamenii au nevoie să-şi regăsească propria nefericire în cântecele mele. Stilul realist pentru mine înseamnă băieţi răi cu băşti în carouri şi cu favoriţi, fete făcând trotuarul, mizeria curţilor şi a locuinţelor insalubre. Eu cânt despre poveştile de dragoste care o emoționează pe frizeriță, dar și pe metalurgist.”

„Nu lucrez niciodată în oglindă. Gesturile mele trebuie să fie adevărate, sincere. Dacă nu le trăiesc, este preferabil să nu le fac. Încep să mă tem, însă când devin conştientă de ceea ce fac în timpul unui cântec, când gesturile şi-au pierdut din spontaneietatea care le făcea autentice, înseamnă că, pe acel cântec îl simt mai puţin, îl retrag din repertoriul meu. Rămâne în mape.”

„Muzica clasică a fost pentru mine, din ziua când am descoperit-o, o consolare şi în acelaşi timp un izvor de bucurie şi de speranţe. Divina muzică îmi uşurează necazul şi îmi dă cea mai preţioasă şi cea mai minunată lecţie de curaj. Bach mă smulge din lumea care mă înconjoară, iar când mă simt sătulă de viaţă, îmi pun la picup o simfonie de Beethoven.”

„Întotdeauna mi-a plăcut să citesc. Pe când eram mititică la Circul Caroli citeam cu nesaţ tot. Păcătoasă literatură, vă închipuiţi! Raymond Asso este acela de la care am aflat că există şi o alta, care îmbogăţeşte pe cei care o iubesc. Dacă Raymond Asso a împins pentru mine uşa prin care lăsa să se vadă o lume, lumea asta am explorat-o cu Jaques Bourgeat, tatăl meu spiritual.

Credinţa. „Locuiam în Normandia la bunica mea şi m-am rugat cu ea la picioarele altarului. După 10 zile mi-am recăpătat vederea. De atunci imaginea Sf. Tereza a pruncului Iisus nu m-a mai părăsit niciodată. Credinţa m-a salvat.”

O manie burgheză: tricotatul. „Este pasiunea mea. Împletesc tot timpul. Am întotdeauna un pulover de lucrat. Prietenii pretind că n-am terminat vreunul. E posibil, însă, sunt o bună clientă pentru vânzătorii de lână.”

Cochetă. „Sunt, desigur. Acasă stau îmbrăcată în tricou şi pantalon de flanelă. Îmi place să îmbrac ceva elegant, să pierd ore în saloanele marilor creatori. Am pasiunea pălăriilor şi posed o colecţie. Rochia neagră e uniforma mea.” (Surse: Edith Piaf, În vârtejul norocului; Simone Bertraut, Edith Piaf )

 

Distribuie acest articol Oficial Media
Share