Este timpul să le lăsăm pe ale noastre deoparte și să ne ocupăm mai mult de copiii noștri

Este vară, este vacanță și te-ai aștepta ca străzile și parcurile să răsune de glasurile copiilor și adolescenților descătușați de povara examenelor de tot felul, de cea a carantinei. Vorbesc strict de orașul meu (ca să nu avem vorbe la proces, adică să nu se considere cineva ofensat). Nu mă refer aici la copilașii care vin în parcuri, la locurile de joacă însoțiți de părinți, ci de cei care pot merge singuri, adică cu prieteni de vârsta lor.

Copiii și tehnologia

Intenționat am trecut astăzi prin parc. Am vrut să văd copii fericiți. Să nu credeți că am trecut la 6 dimineața. Era aproape de prânz. Destul de puțini, dar toți cei peste 10 ani cu telefonul în mână, eventual și cu căști în urechi. Câțiva mă salută, îmi urează vacanță plăcută.

Pe o bancă, o fată și un băiat în jur de 16 -17 ani. Fata și-a trecut picioarele peste cele ale băiatului și și-a sprijinit capul de umărul lui. Un tablou frumos pentru o dragoste adolescentină. Doar că…el se uita în telefonul său, ea în al ei. Am stat un timp privindu-i. O singură dată s-au sărutat în fugă trăgând cu ochiul la telefoane.

Ceva mai încolo un grup de vreo 5 copii cam la 10-11 ani, se lăudau cu nivelurile la care au ajuns la diferite jocuri.
Într-o zi însorită, dar plăcut răcoroasă, a învins telefonul. Știu că mulți vor spune „Și ce? Astea sunt vremurile!”
Nu!

Astea sunt vremurile pe care noi le-am creat. Din comoditate. Le dăm copiilor de mici fel de fel de device-uri , îi lăsăm în grija lor, pentru că e mai ușor să îți faci treburile casnice sau să te relaxezi cu hobby-urile tale preferate fără să te tragă copilul de poale, fără să îți pună zeci de întrebări pe zi.

O prietenă mi-a spus că i-a luat fiicei ei telefon la 7 ani pentru că vrea să o poată controla. Este fals. Suni copilul, îți spune că este acasă, dar nu știi unde este acel „acasă”.

Internetul, prieten sau dușman?

Riscul cel mai mare este internetul. Internetul care oferă orice informație, fără limite. Internetul care strecoară reclame, imagini pline de violență, de sex provocator, tentant pentru cine nu este pregătit să selecteze informația. Și noi, preocupați de propriile noastre telefoane, de serialul preferat, de treburile casnice nu avem timp să aruncăm o privire la ceea ce privește copilul (indiferent de vârsta lui). Și el, copilul, devine prizonierul a ceva ce nu înțelege, dar îl atrage.

Școala on-line i-a deschis uși nesperate. Acum orice accesare a internetului are cea mai bună scuză: documentarea pentru viitorul an școlar, care se prefigurează a fi tot on-line. Forțați de împrejurări, l-am aruncat pe copil într-o lume care nu este deloc ușor de controlat. Există, desigur, modalități de control parental, dar pentru asta părinții trebuie educați. Cred că niște spoturi publicitare despre riscurile internetului și despre controlul parental ar fi mai utile decât cele la McDonald’s.

Educația cu televizorul

Mai este și televizorul… Oooo!

Televizorul pe care magazinele ni-l oferă la promoții de nerefuzat, deci avem, cel puțin, câte un televizor pentru fiecare membru al familiei.

Televizorul care le oferă copiilor mici niște desene animate hidoase, cu personaje desenate diform, urâte, care vorbesc urât, se poartă urât, sunt violente, egoiste…

Mai târziu apar filmele cu adolescenți care nu sunt cool, dacă nu vorbesc vulgar, dacă nu se îmbracă fistichiu sau provocator, în cazul fetelor, apoi vine rândul filmelor de acțiune unde sângele curge șiroaie, părți din trupurile aruncate în aer zboară peste tot, urmează filmele de groază și apoi, normal, cele XXX. Iar ei cred că asta este viața reală, pentru că noi nu stăm să le explicăm care este de fapt realitatea.

Cartea, sfetnicul cel bun

Acum am să vă supăr (nu e prima și nici ultima dată când o fac) cu o întrebare. De câte ori într-o lună intrați cu copiii în magazinele de electronice și de câte ori într-o librărie? (Nu vă întreb pe cei din Sf.Gheorghe. Aici nu avem librării cu carte românească). Ați văzut cu câtă ușurință citesc copiii etichetele de la electronice, dar cât de stângaci sunt în a citi titlul unei cărți? Știu că nu toți…

Nu de mult, într-o discuție despre societatea românească și politicieni cineva m-a întrebat de ce cred că a căzut comunismul. Răspunsul l-a descumpănit. I-am spus că am început să gândim cu mințile noastre, iar mințile ni s-au deschis din citit. Amintiți-vă cum devoram cărțile. Primul drum în ziua de salariu îl făceam la librărie. Aveam relații la librărie. Îmi dădea mai puține cărți de ale lui Ceaușescu lângă cele pe care le voiam eu. Acum cărți găsim pe net. Prețurile însă sunt atât de mari, încât omul de rând cu greu își permite o carte bună. Și oricum e mai ușor este să stai pe Facebook. Și acesta este exemplul pe care NOI îl dăm copiilor.

Exemplul părinților

Din păcate, nici aici nu le dăm exemplul cel mai bun. Chiar așa cum e Facebook, are și el niște setări de siguranță, de confidențialitate. Cu mâna pe inimă, ați vorbit cu copiii dvs despre ele? Ați stabilit niște reguli privind siguranța lor? Aveți acces la conturile lor? Știți câte conturi au? Știți cu cine vorbesc pe net? Copiii sunt extrem de vulnerabili când vine vorba de viață.

Educația pe care le-o dăm în familie nu îi pregătește deloc pentru provocările vieții. Încă din primii ani facem totul în locul lor.

Nu le cultivăm independența, spiritul de observație, nu le trasăm responsabilități. Nu le vorbim despre pericolele vieții reale.

Nu le mai spunem Scufița roșie pentru că are scene de violență împotriva animalelor. Nici Capra cu tei iezi nu mai este bună pentru că descrie scene pline de violență.

Nu le citim aceste povești, dar îi lăsăm să vadă desene animate cu tot felul de zombie sau să joace jocuri pline de crime.

E drept că povestea înseamnă să stăm lângă copii și să le răspundem la zeci de întrebări. La desene și jocuri stau singuri, iar noi ne vedem de ale noastre.

Cred că este timpul să le lăsăm pe ale noastre un pic deoparte și să ne ocupăm mai mult de copiii noștri.

Poate, așa cum spunea un prieten, acesta să fie punctul zero din care să avem mai multă grijă de noi și de copiii noștri. Dar pentru asta trebuie să gândim cu mințile noastre, să nu mai înghițim tot ce ni se servește pe tavă ca fiind adevărul absolut. Și, cel mai important să îi învățăm pe copii să gândească, la rândul lor cu propriile minți.

Ceea ce le deschide și ne deschide mințile sunt cărțile.  Să facem, deci, din cărți aliatul nostru în educație. Fiecare carte are mesajul ei. Trebuie doar căutat. Datoria noastră este să îi învățăm să caute mesajul și să îl aplice în viața de zi cu zi.

Secelean Rodica Nina

Distribuie acest articol Oficial Media