04/12/2020

Fenomenul Gheorghe DINICĂ și povestea vieții lui

Cel care avea să devină actorul genial, s-a născut în 1 ianuarie 1934 și a murit în 10 noiembrie 2009,  la 75 de ani, pe un pat spital, în urma unei operații de colecist. La câteva ore a făcut stop cardiac.

 

Nu l-am cunoscut personal şi nu l-am văzut niciodată în spectacole de serviciu, iar atunci când intra în scenă vrăjea locul. Am în mintea mea vie amintirea zilei când a primit titlul: „Doctor Honoris Causa”, la U.N.A.T.C., alături de Marin Moraru şi Victor Rebengiuc. Era emoţionat. Ne-a povestit cum actriţa Dina Cocea, care l-a văzut într-o trupă de amatori şi i-a spus să vină la examenul de admitere la Facultatea de Teatru. Ne-a mărturisit sincer că iubeşte personajul negativ, pentru că „dă viaţă întregului şi rămâne în mintea publicului mai mult”. Atunci, am râs, am plâns, am aplaudat, i-am admirat tăcerea și pauzele dintre cuvinte.

S-au ivit pe cerul teatrului stele care au lucit orbitor o vreme, au stârnit admiraţie unanimă, apoi, în scurt timp, luminile lor s-au stins. Criticii au făcut prognoze artistice pe termen lung, despre acești actori cu faima de început, apoi n-a mai știut nimeni de ei. Cu actorul Gheorghe Dinică nu a fost aşa. În teatru, s-a impus convingător şi puternic, de la început, fără grimă, fără perucă, cu o forţă ce emana diversitatea de caractere pe o claviatură de registre diferite: putea fi un cinic sau un dispreţuitor sarcastic, o lichea grotescă, un intrigant diabolic, sau, la fel de bine, un generos simpatic, un naiv romantic sau un înţelept. Fusese un fenomen chiar de la începutul carierei sale, nu s-a pierdut în anonimat apoi, iar traiectoria lui fusese recunoscută la înălțimi de valoare cu fiecare rol din teatru sau din film până la finalul vieții.

L-am văzut în “Take, Ianke și Cadâr” de la Teatrul Național din București, în rolul Cadâr, turcul. Cu fesul pe cap, bărbia căruntă, stătea pe scaun, nemișcat, privea fix spre sală, nu avea nicio replică în primele 20 de minute. Tăcerea lui vorbea. Ascultam replicile lui Marin Moraru și ale lui Radu Beligan și-l priveam pe Dinică, atrasă de un magnetism puternic. Era absent din joc, dar atrăgea toate privirile. Impunea prin prezență, fără să facă nimic. Și în același timp transmitea ceva. Era genial, ca actor.

Prima şcoală: cinematograful din cartier

Povestea vieţii actorului Gheorghe Dinică a început într-un cartier bucureştean. Cel care avea să devină un actorul genial s-a născut în 1 ianuarie 1934, într-o iarnă lungă şi tristă, când în Europa aveau loc înfiinţarea unor organizaţii fasciste, lucru ce a dus la înfruntări violente. Nu şi-a imaginat cineva, cum băiatul de pe străzile pline de praf și mizerie ale cartierului Griviţa, crescut pe la unchi, mătuşi şi bunici, va ajunge într-o zi celebru în teatru şi film.

“Da, m-am născut într-o iarnă în Giuleşti – amintindu-și peste ani, Dinică – Un cartier de periferie, cu o viaţă ca atare. Nu aveam costumaţie contra frigului. Purtam pantofi cu talpa de lemn. Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, crescut pe stradă şi de prieteni mai degrabă decât de familie. Ce imagini din copilărie îmi revin în minte? Imaginea bombardamentului din 4 aprilie 1944. Războiul n-am să-l uit niciodată. Am scăpat printr-o minune. Bomba a căzut peste casă şi eu eram în pivniţă; m-a scos afară suflul. În lumea debusolată de după război, în viaţa mea nedirijată de cineva, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost faptul că am descoperit cinematograful. Pe atunci era un sistem de proiecţie non-stop, puteai să stai în sală până seara, când te dădeau afară la ora închiderii. Am văzut atunci o mulţime de filme.(…) Filmul a fost o lume care a venit spre mine la momentul potrivit şi mi-a dat o altă pornire. Teatrul? L-am descoperit mai târziu, la Naţional, când am văzut nişte actori mari care m-au pus pe gânduri: Storin, Bălţăţeanu, Manolescu şi alţii. Cinematograful din cartierul meu era prima mea şcoală. Săraci, săraci, dar puteam vedea filme la discreţie.”

A crescut în Calea Griviței, cea mai lungă stradă, în secolul trecut, din București, cu prăvălioare ponosite, cârciumi mizere, ateliere de: croitorie, cizmărie, frizerie. În mahalaua cu fum, praf și noroi, din lumea pestriță cu ceferiști ce lucrau la atelierele Grivița, sau la tramvaie, cu negustori, vagabonzi, prostituate, bețivi, copii desculți. Își făcea veacul la cinematografele: “Marconi”, „Marna”, „Diana” unde îi vede pe: Stan și Bran, Greta Garbo, Danielle Darieux, Vivien Leigh, Bette Davis, Frandel, Chaplin. Mai veneau și trupe de teatru de revistă, iar în pauza de schimbare a rolelor și  dădeau spectacol.

Crescând singur, deși nu terminase şcoala, a trebuit să-şi ia o slujbă, ca să aibă din ce trăi. Se angajează ca lucrător la Poştă. Difuza presa. Prin 1954, juca ca artist amator la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde Nic Moldovan, asistentul lui Şahighian, înfiinţase o trupă de teatru. Alături de Ştefan Radof fusese distribuit în spectacolul cu piesa “Jocul de-a vacanţa” de M. Sebastian, despre care va spune peste ani: “Mă simţeam aşa de bine pe scenă, ca şi cum eram acolo dintotdeauna. Nici eu nu ştiam exact de ce.(…)Eram pe scenă și parcă visam.Nici nu știam ce se întâmplă cu mine.La un moment dat m-au trezit niște aplauze din sală. Acelea au fost primele aplauze din viața mea”. Dinică avea 17 ani atunci.

 

În rolul Regelui Carol I

A dat admitere de trei ori la  Facultatea de Teatru, dar n-a povestit vreodată prin interviuri c-ar fi fost marcat că n-a intrat din prima. La clasă i-a avut profesori pe Dina Cocea şi pe asistentul Ion Cojar.

“Dina Cocea ne învăţa să gândim şi să căpătăm idei. Reţinem stimularea gândirii, stăruinţa asupra detaliului, de ton, de gest, de mişcare, în munca de compunere a unui rol. Aş adăuga şi a privirii, dacă aş şti că expresia ochilor poate fi determinată sau studiată la orele de actorie. Dar bănuiesc că jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente şi inexpresive de care am avut parte în multe spectacole într-o jumătate de secol. Sigur, acesta e un dar de la natură, îl ai sau nu-l ai, ştiu fiinţe deosebite ce atrag cu privirea ca un magnet, în sensul celor spuse de Caragiale la prima întâlnire cu tânărul Eminescu – nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru.”

Dinică, cel mai bâtrân și cel mai serios dintre noi”, spunea Marin Moraru. Adevărat, la absolvire, avea 27 de ani și a  făcut parte din promoţia de aur a teatrului românesc alături de: Marin Moraru, Papil Panduru, Julieta Strâmbeanu, George Constantin, Amza Pellea, Silvia Popovici, Mircea Albulescu, Constantin Rauţchi, Sanda Toma, Draga Olteanu-Matei, Victor Rebengiuc.Ultimii trei din cei enumerați mai trăiesc.

Teatrul de Comedie, marea șansă

După absolvirea Facultăţii de Teatru, joacă la Teatrul pentru Tineret şi Copii, apoi David Esrig şi Radu Beligan îl cheamă la Teatrul de Comedie din Bucureşti. “Am fost remarcat de un coleg regizor, David Esrig, care a fost marea şansă a vieţii mele. Am fost angajat de Radu Beligan la noul Teatru de Comedie, care avea o trupă de 30 de actori, unul şi unul… Am avut şansa să fiu în preajma unor oameni interesanţi, a unor minţi sclipitoare. Cu Esrig aveam program de cantonament, acasă mergeam doar ca să dormim. De la opt dimineaţa făceam mişcare scenică, dicţie, repetam.”

Gheorghe Dinică cu Margareta Pîslaru

Dacă Thersit din “Trolius şi Cresida” i-a adus renumele de “fenomenul Dinică”, iar în “Nepotul lui Rameau” a atins performanţă, cu rolul din “Umbra” iese la lumină. Devine tot mai cunoscut și celebru. Succesele curg rol după rol. Era declarat “fenomen” pentru talentul său viguros și performanța artistică. Nu făcea nimic în scenă și atrăgea atenția. Spunea o replică și stârnea în sală reacții. Avea un râs scurt, rostea o replică promptă, clară, cu nuanțele stărilor personajului exprimate prin voce. Pe lângă toate acestea își surprindea partenerii de joc. În rolurile de compoziție era laborios și intuitiv. Din 1972 devine actorul Teatrului Naţional din Bucureşti, după ce actorul Radu Beligan preia conducerea. Avea 38 de ani.

“Radu Beligan şi-a luat toată trupa de la Comedie. Şi aici, slavă Domnului, am jucat mult. Mi-e greu să-mi amintesc rolurile care mi-au plăcut cel mai mult. De spectacolul <<Gaiţele>> mă leagă amintirile cele mai plăcute. S-a jucat zece ani, a fost şi ecranizat. Un spectacol care mi-a mers la inimă a fost <<Ploşniţa>> de Maiakovski. Şi <<Scrisoarea pierdută>> în regia lui Beligan unde l-am jucat pe Caţavencu, mi-a adus o mare satisfacţie. Apoi, <<Aşteptându-l pe Godot>>, unde l-am avut partener pe admirabilul Marin Moraru.”

Pe prima scenă a ţării joacă până în ultima clipă a vieţii. Din 2002 devine Societar de onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti şi Cetățean de onoare al Bucureștiului.

Gheorghe Dinică și actorul Ștefan Iordache

„Fenomenul Gheorghe Dinica” în film

Din 1963 colaborează în film. La început joacă în roluri episodice, apoi în rol principal. Dacă îl priveai în viața de zi cu zi, nu credeai că poate să aibă în film o uluitoare expresivitate. După cursurile de film din facultatea de profil, Dinică este declarat actorul atipic, nerecomandat pentru așa ceva. “Străinul”, „Procesul alb”, „Maiorul” apoi „Brutus”, sunt primele filme unde actorul demonstrează posibilitățile lui interpretative.

A jucat în peste 70 de filme şi a luat chiar și premii internaţionale. “Când intra pe platourile de filmare, toţi actorii rămâneau încremeniţi: actorii tineri, figuraţia, echipa tehnică, toţi devin inhibaţi de prezenţa lui Dinică”, declara Andrei Blaier într-un interviu, după ce l-a distribuit în filmul “Dulcea saună a morţii”. Impunea prin prezenţă fără să facă nimic, unde apărea vibra aerul în jur. Actorul are o activitate bogată în film de televiziune şi seriale. A jucat în filmele de televiziune: “Inimă de țigan”, „Aniela”, „Lumini și umbre”.

Gheorghe Dinică a înregistrat mai multe Cd-uri cu muzică de petrecere și romanțe, de altfel actorul cânta, uneori, în cîteva localuri din București, precum şi la „Șarpele roșu”, unde își petrecea timpul alături de prietenii săi, regretatul actor Ștefan Iordache și cântărețul Nelu Ploieșteanu. “Cântece de petrecere” (2003), “Cântece de petrecere 2” (2003), “Romanțe” (2004), “Parol, că te iubesc” (2006).

Gheorghe Dinică și regizorul Lucian Plintilie

De-a lungul carierei a primit Premiul de excelență – UNITER (1999) şi Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul T.I.F.F (2006). Activitatea din film a fost încununată cu numeroase premii naţionale: UCIN, pentru rolurile din filmele: „Filantropica”, “Casa din vis”; precum şi Premiul ACIN pentru rolurile din filmele: „Figuranții”, „Cuibul de viespi”, „Secretul lui Herodot”„Ilustrate cu flori de câmp”, „Explozia”, „Felix și Otilia”, „Bariera”, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”; Diploma de interpretare acordată de Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România, pentru filmul „Orient Expres”.

Premii internaţionale: Premiul Troia (Portugalia) pentru „Patul conjugal” în regia lui Mircea Danieliuc; Premiul de interpretare la Karlovy Vary pentru rolul Diplomatul din filmul „Prin cenușa imperiului”; Marele premiu la Paris pentru rolul din spectacolul „Troilus și Cresida” de William Shakespeare.

S-a căsătorit la 60 de ani cu Gabriela Georgeta, despre care spunea: „Un rol foarte important îl are înţelegerea pe care o avem unul pentru celălalt, în afara de simpatiile reciproce fără de care nu ne-am fi adunat… E o femeie care are o relaţie clară cu viaţa şi care a făcut ordine în dezordinea existenţei mele”. Actorul a iubit copiii, dar nu şi-a dorit să fie tată.

Gheorghe Dinică și regizorul de film Sergiu Nicolaescu

În 10 noiembrie 2009, s-a frânt şi ultima petală din buchetul anilor, iar actorul  a plecat din aceast lume. Astăzi, o plăcuţă cu numele actorului poate fi văzută sub Gongul Thaliei, inaugurat în decembrie 2013, pe Aleea Celebrității din Piaţa Timpului din București, iar o alee din cimitirul „Bellu” din București îi poartă numele. Este îngropat lângă celebrul actor Grigore Vasiliu Birlic, pe Aleea Artiștilor. (Sursa citatelor: Constantin Paraschivescu – “Histrion de cursă lungă Gheorghe Dinică”, Revista Teatrul Azi)

Foto cu Gheorghe Dinica – Cinemagia

Distribuie acest articol Oficial Media
Share