Nikos KAZANTZAKIS sau Zorbas pe scena lui Dumnezeu    

Scriitorul cretan și-a câștigat celebritatea mondială, cu mult înainte de a fi receptat în propria țară, Grecia, și figurează astăzi printre clasicii literaturii neoelene, înscriindu-și numele în Panteonul literar universal. De mic a avut bucuria, vocația și cultul prieteniei. Lista prietenilor, oameni ai condeiului, care dețin scrisori de la Nikos Kazantzakis (1883-1957) este impresionantă. Și-a petrecut viața departe de casă.

Bărbatul atrăgător și înalt, cu trup zvelt de chiapros, ochi negri adânciți în orbite sub sprâncene stufoase, funtea înaltă, urechi fine ce păreau sculptate, cu două adâncituri care-i brăzdau fața, extrem de cultivat, care vorbea frumos și avea un râs sonor, vede lumina zilei în 18 februarie/2 martie 1883, la Heraklion, în Grecia. Aplecat peste coala de hârtie mai bine de 50 de ani, a scris cărți în toate genurile literare, cu suflu nou și vibrație proaspătă: poeme, romane, eseuri, teatru și cărți despre călătoriile pe care le-a făcut. Majoritatea cărților scrise au fost publicate și în România.

Creează sub influența lui Nietzsche și vocea lui Bergson. “Esența Dumnezeului nostru – notează Kazantzakis – este lupta. În cadrul ei se derulează și acționează veșnic durerea, bucuria, speranța. În viața mea, cele mai mari foloase le-am avut de pe urma călătoriilor și a viselor; dintre aomeni, vii sau morți, prea puțini m-au ajutat în lupta-mi.  Și dacă aș vrea să-i disting pe cei ce mi-au lăsat urme mai adânci în suflet, aș reține paote vreo trei-patru: Homer, Bergson, Nietzsche, Zorbas. Primul a însemnat pentru mine ochiul albastru senin – ca discul soarelui – care luminează cu strălucirea lui eliberatoare totul; Bergson m-a scăpat de impasurile filozofice ce mă torturaseră în prima tinerețe; Nietzsche m-a îmbăgățit cu noi neliniști și m-a învățat să transform nefericirea, amărăciunea, nesiguranța în mândrie; și Zorbas m-a învățat să iubesc viața și să nu mă tem de moarte.”

Cine e Zorbas?

„Alexis Zorbas” e romanul publicat în peste 100 de țări, care devine film, în 1964, regizat de Mihalis Kakapoiannis, încununat cu 3 premii Oscar, care-i aduce faima mondială lui Kazantzakis. Pentru scriitorul grec, “Zorbas” este întâlnire, prospețimea inimii, naivitatea creatoare, marea indigo din Creta, vinul roșu, Dumnezeu, diavol, patrie, moarte.

Se numea Gheorghios Zorbas (1870-1941) și era originar din Halkidiki. Când se cunosc, la muntele Athos, Zorbas e omul din popor, debordează de bucuria de a trăi, cu un mers liber prin viață, care îi eliberează lui Kazantzakis spiritul de neliniștile otrăvitoare. Devine modelul său. Amândoi pun la cale o strategie de a face bani dintr-o mină de lignit, dar planurile eșuează. În acea zonă unde se instalaseră nu găsesc minereul. Trei decenii sunt prieteni, apoi fiecare pe drumul său. Corespondează până la moartea lui Zorbas. Avea 73 de ani, când se apucă de scris romanul. În personajul Alexis Zorbas și acțiunile sale, scriitorul grec pune marile probleme ale omenirii.

Kazantzakis despre Zorbas: „De-ar fi să aleg un îndrumător spiritual, un guru, cum îl numesc indienii, <<Bătrânul>>, cum îi zic călugării la Sfântul munte, cu siguranță că l-aș alege pe Zorbas. Fiindcă el avea tot ce îi trebuie unui scriitoraș, ca mine, pentru a se salva: privirea primitivă, care prinde de sus, dintr-o săgetătură, hrana; naivitatea creatoare, proaspătă în fiecare dimineață, de a vedea mereu pentru prima oară totul și de a conferi feciorie eternelor  elemente cotidiene – vânt, mare, foc, femeie, pâine, siguranța mâinii, prospețimea inimii, tăria de a-și ironiza până și sufletul, de parcă ar fi deținut o forță superioară a acestuia, și în sfârțit râsul sărbatic în cascade, al cărui izbor e mai adânc decât măruntaiele omului, care în clipele hotărâtoare se revarsă eliberator din pieptul sălbatic al lui Zorbas. (…) Când mă gândesc cu ce hrană m-au nutrit de atâția ani cărțile și dascălii ca să-mi sature sufletul înfometat și cu ce minte ascuțită de leu în căutarea prăzii, m-a hrănit Zorbas în numai câteva luni, cu greu îmi pot stăpâni mânia și tristețea. (…) Astfel Zorbas, omul în carne și oase, a ajuns în mâinile mele hârtie și cerneală. Fără să vrea, cu timpul a prins să se cristalizeze în minte mitul lui Zorbas; elaborarea tainică a început în măruntaie, la început ca o muzică tulburătoare, o voluptate, și o senzație de disonfort, ca și cum în sângele meu ar fi pătruns un corp străin și organismul meu se lupta să-l îmblânzească și să-l distrugă, asimilându-l. Așa devenea Zorbas legendă. Am trăit o vreme, preocupați chipurile, să găsim lignit. Știam amândoi bine că acest scop practic era doar praf în ochii lumii; opusul soarelui, când muncitorii plecau, noi ne grăbeam să ne întindem pe nisip, să savurăm gustoasele mâncăruri țărănești, să bem vârtosul vin și să stăm la taifas. Îl ascultam vordindu-mi despre satul lui din Olimp, despre nămeți, lupi, rebeli, Sfânta Sofia, lignit, piatră albă, femei, Dumnezeu, patrie, moarte – și deodată, când simțea că plesnește și vorbele nu-l mai încap, sărea în sus, pe pietrele colțuroase de pe țărm și începea să danseze. Vânjos, cu trupul drept, osos, cu capul dat pe spate, cu ochii mici, rotunzi, ca de pasăre, dansa și țipa, lovea zdravăn nisipul și-mi stropea fața cu apă de mare. Dacă i-aș fi ascultat glasul- nu glasul, strigătul, viața mea ar fi dobândit un rost; aș fi trăit, cu sânge și carne și oase, ceea ce acum plănuiesc de parcă aș fi băut hașiș și înfăptuiesc având ca unelte hârtia și călimara. Nu am îndrăznit însă. Îl priveam dansând în miez de noapte, nechezând și stringându-mi să sar și eu din carapacea comodă a cumnițeniei în lungi călătorii, dar rămâneam pe loc, dârdâind. De multe ori mi-a fost rușine în viață surprinzându-mi sufletul că nu îndrăznește să facă ceea ce  nebunia supremă – esența vieții – îmi striga să fac; niciodată însă nu mi-a fost rușine de sufletul meu ca în fața lui Zorba. Într-o dimineață, în zori,  ne-am despărțit; eu porneam din nou în străinătățuri, iremediabil lovit de boala fantastică a cunoașterii; el a luat-o spre nord și a ajuns în Serbia pe lângă Skpje unde a descoeprit piatra albă. A cumpărat utilaje, a înălțat stâlpi, a înlăturat stânci, a croit drumuri, a adus apă, și-a înălțat casă, s-a însurat cu o văduvă, Liuba, și a făcut un copil. Zorba: sufletul cel mai mare, trupul cel mai sigur, strigătul cel mai liber, pe care l-am cunoscut în viața mea.”

Cuvinte, râsete, dansuri, beții, griji, discuții domoale în asfințit, marea indigo a Cretei, amintiri, ochi rotunzi pironiți asupra ceva ca și cum ar spune bunvenit în orice clipă, ca și cum ar spune adio în orice moment, pentru totdeauna. Apoi coliva pentru Zorbas, în asfințit. Cam acestea sunt secvențele la care se rezumă romanul pe care-l citești cu sufletul la gură.

Cine este Kazantzakis?

Ultima lui soție, Elena face o reconstituire patetică a Homerului Greciei moderne, în cartea biografică pe care o scrie, cu toate sfâșierile sufletului, unde aduce lumea tulburătoare a scriitorului, care  adesea îi spunea: “Când scriu, degetele nu-mi învinețesc, sângerează”.

Kazantzakis scria cu o înverșunare sălbatică, cu o lăcomie frenetică. Nu avea nevoie de o ambianță în fața paginii albe, nici de meditație prea multă. “Nu l-au clintit de la scris nici laudele, nici gloria târzie, nici calomnia, defăimările, loviturile soartei, nici frigul, nici foamea, lipsurile, persecuțiile”, scrie Eleni Kazantzakis în biografia sa. Orice scriitură o scoate din adâncul ființei și prinde viață pe coala albă după o lungă gestație. Apoi o rescrie de câte ori este nevoie. Pentru “Al treilea Faust” a făcut 5-6 planuri ca să găsească sensul mitului. „Odiseea” – operă în versuri – a scris-o de la capăt de 7 ori în 12 ani.

Manifestă încă din adolescență trei pasiuni: setea de cultură, scrisul, călătoriile. Adună în jurnale de călătorie pagini tulburătoare despre bucuriile creației. Sunt imagini în culori din feliile de viață ale țărilor pe care le vizitează. Student fiind la Facultatea de Drept, dorește să vadă Italia, apoi vede toată lumea. Călătorește și scrie mult. Călătoria devine un mijloc de a se încărca cu energie bună și de a-și reînprospăta forțele iar creația. “este un vânat ademenitor care îți umple inima de nesiguranță și emoție, la fel ca dragostea! În fiecare dimineață pornesc la această vânătoare de taină”, spunea adesea. Toate volumele de călătorie sunt editate de a doua soție: „Anglia” (1964), „Japonia-China”(1964), „Italia-Egipt Sinai – Ierusalim – Cipru- Penelopones”(1965), „Spania”(1966) „Rusia”(1969).

Prima soție, Galateea Alexion, de care divorțează în 1926, îl împinge spre Partidul Comunist. Marea Revoluție din Octombrie (1917) de la ruși, are răsunet puternic în ființa lui. Lenin devine idolul său. Tot în acest an îl cunoaște pe scriitorul român Panait Istrati (1884-1935). Fac împreună o călătorie în Rusia, de atunci. Veșnic neîmpăcat cu sine, avandardist, animat de idei noncnformiste, se află permanent în conflict cu societatea greacă a vremii, suportă consecințe nedorite. Eșecul politic îl determină să spună “Lenin cedează locul lui Ulyse”, și se întoarce la literatură și călătorii. Pe Elena Samiu, a doua soție, o cunoaște în 18 mai 1924, e secretara sa, apoi după 20 de ani, în 1945, se căsătoresc. Este ființa despre care va spune mereu că e “scutul de oțel care oprește toate săgețile”.

Nikos Kazantzakis candidează pentru un loc la Secția Litere a Academiei Ateniene. Nu va fi ales niciodată. Apelează la toate cunoștințele, prietenii, de mai multe ori, care să-l propună pentru Premiul Nobel. Dar niște scrisori defăimătoare sunt trimise Academiei Suedeze.  Este candidatul favorizat până în ultimul moment, apoi premiul i se decernează altcuiva, pentru că este comunist și corupe tineretul grec cu idelile sale.

În 1953 este diagnosticat cu leucemie, la Paris. În 1956, la Viena, i se conferă Premiul pentru Pace. Moare pe un pat de spital, în 1957, la clinica din Freiburg, răpus de o gripă asiatică, la 74 de ani, în 26 octombrie. Atunci s-a întâlnit din nou, pe scena lui Dumnezeu, cu Zorbas, “sufletul cel mai mare, trupul cel mai sigur, strigătul cel mai liber”. Sicriul ajunge la Atena în 3 noiemberie, apoi la Elevsina și la Iraklion. În 5 noiembrie are loc slujba de înmormântare, la Tabia Martinengo, lângă zidul venețian. Pe piatra funerară scrie: „Nu mă tem de nimic. Nu nădăjduiesc nimic. Sunt liber.”

Nikos Kazantzakis a fost un timid cu mari complexe, acuzat de mizantropie, sau că e ahtiat după celebritate. Avea nevoie de singurătate ca protecție împotriva loviturilor. Își revărsa bucuriile, durerile, în scrisori lungi către prietenii din toată lumea. Totul era plănuit cu sânge, lacrimi, sudoare în viața lui. Bucuriile, tainele, rănile, ciocnirile cu Dumnezeu sau cu diavolul, mândria sălbatică, totul se găsește în cărțile celui care se condusese toată viața după vorba cretană sfântă: “Întoarce-te acolo unde ți-a fost greu, pleacă din locul unde ți-a mers bine!”

(Sursa: Eleni Kazantzakis – Neîmpăcatul. O viață în scrisori)

Fotografii: Wikipedia

Monica Andrei

MONICA ANDREI este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L Caragiale”, București – România. Are master în Management și Marketing Cultural. A publicat numeroase articole, cronici, interivuri în publicații despre cultură pe suport de hârtie („Național”, „Oameni singuri”, „Paranormal”, „Dracula”, „Teatrul Azi”, „Liceenii”, Revista „Starea de Urgență”, Revista „Theatron”, Revista „Magazin Istoric”, Revista “Biblioteca Bucureștilor”), dar și în mediul online (Revista la Plic, www. Ziarul Metropolis, www.Scriecustiloul, www.Stiridebine, Revista 13). A colaborat cu Radioul Național postul Radio Cultural pentru emisiunile: „Scena și Ecranul”, „Tentații culturale”, „Arte”, „Cinemagia”. A editat și redactat albumele Teatrului Metropolis: “7 ani de Metropolis” și „Istoria Teatrului Metropolis”.

Distribuie acest articol Oficial Media