Politică, politicieni și…performanță

Politică și performanță

Spre deosebire de majoritatea românilor, eu evit să discut despre anumite subiecte. De exemplu despre politică în general și despre politica românească în particular. E drept că am cochetat un pic cu politica, dar am constatat că trebuie să faci compromisuri, să îți încalci propriile principii și asta nu mi se potrivește.

Acum însă trebuie să abordez oarecum tema pentru că un politician pe numele lui Ciolacu, m-a călcat pe bătături.

Zice el, citez ca să nu avem vorbe la proces: „Nu sunt adeptul sporurilor, sunt adeptul criteriilor de performanță, cum s-au introdus cele de la PNRR. În cazul în care ai performanță, vei primi o mărire de salariu. Eu aș introduce toate sporurile în salariul de bază”

Despre performanță eu am mai scris. Iată ce spuneam atunci:

Activez într-un domeniu în care „performanță” este cuvântul de ordine, fie că vorbim de performanțele elevilor, fie că vorbim de cele ale profesorilor.

Dar să vorbești despre performanță în educație înseamnă să deschizi, involuntar, cutia Pandorei din care ies zburdând, dând naștere la frustrări, baza materială din școala românească, salarizarea, calitatea corpului profesoral, dar și calitatea elevilor și părinților.

Acum un an și ceva am mai abordat subiectul pe Facebook și bineînțeles că mi-am luat niște observații mai puțin academice și chiar două block, dar nimeni nu poate cântări performanța atâta timp cât nu există criterii clare de performanță, pe paliere și medii școlare bine definite și atâta timp cât noi lucrăm cu și pe oameni unici și nu cu obiecte.

Comparând cu ceea ce au la dispoziție colegii din alte țări, pot spune, cu mâna pe inimă, că adevăratele performanțe sunt cele obținute cu mijloace puține, cele obținute prin sacrificiul și creativitatea cadrelor didactice.

Oare?

Cea a profesorului care are olimpici într-o școală și clasă cu elevi meditați la „n” materii luate „n” ori (încă din clasele primare), sau a profesorului care aduce un elev de nota 3/4 la nota 8 la faza pe școală a olimpiadei ( fără nici o oră de meditație)?

Care performanță este mai notabilă? Cea a profesorilor din liceele „de elită”, cele cu elevi unul și unul, care obțin promovabilitate 70 % la bacalaureat sau cea a profesorilor din liceele mai puțin cotate, cu elevi admiși cu nota 3 sau 4 și care obțin promovabilitate 30% la bacalaureat?

Care este adevărata performanță? Cea a învățătoarei de la o școală din buricul târgului ai cărei elevi intră cu brio în cea mai bună clasă a V-a a aceleiași școli sau cea a învățătoarei de la Scăpătații de Sus din clasa căreia nu a abandonat niciun copil școala?

Care performanță este mai notabilă? Cea a profesorilor din școala în care elevii provin din familii „bune”, cu venituri mari și preocupări pentru educația copiilor din care 50% intră la facultăți cu taxe sau cea a profesorilor dintr-un liceu tehnologic cu elevi din familii dezorganizate, care nu dau doi bani pe școală din care 10 % intră la facultăți pe locuri bugetate cu burse?

Care performanță este mai notabilă? Cea a profesorului cu 3 olimpici naționali la matematică sau a educatoarei care îl învață pe copilul de 3 ani să țină corect creionul în mână și să rostească o propoziție corectă din punct de vedere gramatical?

Care este adevărata performanță? Cea dintr-o școală „bună” în care toți elevii promovează cu brio gimnaziul sau cea dintr-o școală dintr-o comunitate de rromi în care niciun elev nu a abandonat școala și chiar s-au înscris la școli profesionale?

Unde este performanța? La învățătoarea care lucrează cu elevi pe sprânceană sau cea a învățătoarei care lucrează la o școală specială în care învață copii cu dizabilități să scrie și să citească?

Este greu, așa-i? Parcă ai compara mere cu nuci.

Și știți de ce?

Pentru că noi lucrăm cu minți, cu suflete, trebuie să modelăm caractere. Uneori trebuie să construim de la zero aceste caractere pentru că undeva, cândva, cineva a greșit în formarea și educarea acestor minți și acestor suflete.

Este greu și pentru că performanța presupune mult mai multe decât lozinca cu „vocația” pe care societatea românească o flutură în ochii profesorilor ori de câte ori aceștia cer ceva: fie finanțarea corespunzătoare a educației, fie salarizarea corectă a profesorilor.

De fapt, performanța este direct proporțională cu suma cheltuită de state pentru educație, precum și cu investițiile făcute în educație în ultimii ani. Iată câteva exemple:

Islanda cheltuiește cel mai mult pe educație (7,1% din PIB), urmată de Suedia (6,9%) și Danemarca (6,3%), potrivit Eurostat. Apoi urmează Belgia, cu 6,2% din PIB și Estonia cu 6% din PIB.

Cheltuielile totale ale guvernelor diferitelor țări europene vorbesc de la sine: în UE în jur de 10%. Estonia, de pildă, cheltuiește 15,5% din total, Letonia 15%, Elveția 16,6%. Mai jos aveți și o reprezentare grafică foarte grăitoare.

Și nu este numai aspectul procentului din PIB, ci și din ce PIB se alocă acest procent. Priviți de asemenea la venitul pe cap de locuitor ca să vă faceți o imagine reală a cheltuielilor pentru educație. Așa că atunci când veți mai fi tentați să ne acuzați de lipsă de performanță, analizați toți factorii care influențează această performanță, iar dvs dragi colegi, când vi se flutură lozinca vocației în față, fluturați-le și voi sumele care se alocă educației în acele sisteme de educație superperformante.

Pentru că…

În școala românească subfinanțată dar care dă mai mulți olimpici internaționali medaliați la matematică sau în școala finlandeză care nu are niciun olimpic internațional la matematică?

Alunecos teren acesta al discuției despre performanță. Este asemeni mersului pe nisipuri mișcătoare. Este o discuție ce nu se va încheia niciodată.

Asta spuneam eu atunci. Că spuneam bine sau nu, vă las pe voi să judecați.

Revin la Ciolacu. Cum îndrăznește acest politician cameleonic, să ceară performanță când nu a mișcat nici măcar un deget pentru a crea condiții pentru aceasta?

Că politicul se amestecă și domină sistemul de învățământ românesc este un lucru deja împământenit și acceptat tacit de societatea românească. Că politicienii români își aduc aminte de școală numai la alegeri sau la festivitățile de început de an școlar când țin acele discursuri sforăitoare despre câtă grijă duc ei școlii românești și asta este știut. Restul e tăcere. doar din când în când se trezește câte unul care îmi cere să fac performanță pentru că altfel nu mă plătește sau  mă plătește ca pe un necalificat.

Cu manuale pline de erori pentru că sunt făcute de protejații partidelor politice?

Cu mijloacele didactice de acum 50 de ani? In școlile care cad pe copii și profesori?

In clasele suprapopulate ? In școlile în care se învață în 3 sau chiar 4 schimburi?

Cu salariile mizere pe care le au profesorii?

Înainte de a cere, oferiți! Vreți salarizare pe criterii de performanță? Foarte bine! Începeți cu parlamentarii. Începeți cu domnia voastră. Nu vreți, nu-i așa? Pentru că dacă politicienii români ar fi plătiți după performanță ar fi muritori de foame. Cât despre sporuri…Oare cine încasează sporuri mai multe și, mai ales, nemeritate? Aud????